Nudiştii şi himera – jurnal din Vama Veche
Ieri, am fost la Vama Veche: am lansat antologia cotidianul „Cartea cu himere” împreună cu Sever Voinescu şi cu Doru Buşcu pe terasa lui Şoni, Romchef. O antologie de proză fantastică universală. De data asta n-am pus nici un român, deşi ar fi fost de unde. Sever şi Doru au văzut cartea cu vreo oră înainte. (Sever are toată colecţia literatura. Doru idem.) Îi citiseră amîndoi pe cam toţi autorii antologaţi. Preferatul lui Sever – Gogol cu „Nasul”, Doru – Poe cu „Masca Morţii Roşii”. Nu le-am propus un top, a venit vorba. Vamaioţi, vreo 200, poate mai mulţi N-au ajuns cărţile pentru toţi. Lume amestecată, atmosferă diferită de la o masă la alta. încît atunci cînd s-a întrerupt muzica să vorbim noi despre o carte nu prea mai eram sigur că oamenii aceia vor să ne audă, După noi urma să cînte Mircea Vintilă. N-aveam de unde să ştiu cîţi dintre cei de acolo citesc, chiar dacă Şoni m-a asigurat săptămîna trecută că a văzut pe plajă mulţi cititori ai colecţiei literatura. Vamaioţii nu numai că n-au protestat că li s-a luat muzica, dar au ieşit din vinurile, berile şi vodcile lor şi s-au întors cu faţa spre noi,şi pînă am terminat, aşa au rămas. Azi dimineaţă, cînd am făcut o plimbare pe plajă, „Cartea cu himere”, cu coperta ei neagră era pe cearşeafuri sau în mîinile celor de pe cearşeafuri. Un grup nepenetrat de şase tinere vamaioate din Constanţa m-a întrebat cînd mai venim.
E prima oară cînd ajung în Vamă după 1991. Mai întîi m-am oprit în 2 Mai, din greşeală. Tixit şi colo şi dincolo. În Vamă, în partea dinspre Mangalia, corturi cît să umpli două hoteluri mari. Pensiuni noi cu etaj, motociclişti, maşini de toată mîna. Loc de plajă, dar şi de cum se zice „socializare”. Cei mai mulţi tineri. Vamaioţii clasici pierduţi printre ei. Iar nudişti, cîte unul ici,colo – bărbaţi. Unul dintre ei, tînăr musculos şi cu un imens sex în repaus stătea în picioare cu braţele desfăcute, ca şi cum ar fi fost propria sa reclamă. Un altul, tot în picioare, grăsuţ, împodobit cu o prunişoară fără mari speranţe, stătea cu faţa spre cer, de parcă ar fi aşteptat o minune.
Pe terasă la Romchef, jenat că m-am rătăcit, ca orice dobrogean care ar trebui să ştie malul mării pînă la bulgari. După vreo oră mă sună Sever care trăsese la un hotel din Mangalia: nu ştia să ajungă la Şoni . El nu mai fusese în Vamă doar de vreo patru, cinci ani. Totul i se părea schimbat, încît îşi pierduse vechile puncte de reper. M-am simţit ceva mai la largul meu. Marea fără valuri. Mi-am adus aminte de Dan Deşliu şi de moartea lui. Era un înotător de forţă. A pornit în larg la Neptun, Marea a adus la mal a doua zi un trup umflat, cu faţa plină de lovituri. Dacă tot urma să lansăm o antologie de proză fantastică, mi-am imaginat că adevăratul Deşliu a pornit înot într-o călătorie pe care a terminat-o cu bine la bulgari, unde s-a dat dispărut, şi că trupul aruncat pe mal era al unui necunoscut care semăna cu el. M-am mirat că Deşliu nu m-a vizitat, noaptea, cu faţa verzuie de înecat viu pe care i-o ştiam, să-mi spună că mi-am bătut joc, în gînd, de sinuciderea lui.
