Omul nostru din Monaco, Mihaela Rădulescu: Publicul le preferă pe femei dezbrăcate şi tăcute în studiori, mai ales când sunt umilite de orice barbat “celebru"
Am tot citit prin ziare ba că Răduleasca i-a luat haine lui Dani, ba că plăteşte la Monaco nu ştiu cît. M-au plictisit textele alea. Şi i-am trimis nişte întrebări pe mail în urmă cu două săptămîni, cu o singură idee, şi mai plicticoasă: „ce mai faci?”. Mi-a răspuns. E o colecţie de întrebări standard cu răspunsuri bine ţinute în frîu. Ceea ce se cheamă „interviu prin mail”. Faceţi şi voi o pauză de electorale.
Am observat, de altfel, că Mihaela Rădulescu nu mai răspunde în ultimul an decît în scris. Foarte rar vorbeşte liber despre sine, îi e frică probabil de propria volubilitate. A avut destule necazuri din cauza vorbelor scăpate în grabă. Acum pare reţinută, raţională, foarte atentă cu vorbele. Ultima explozie nebună care ne-a lăsat pe toţi cu gurile căscate a fost o scrisoare dură împotriva fostului soţ şi a ideii de bogătaş român. Aia mi-a plăcut cel mai mult, pentru că am văzut în ea potenţialul de „subminare din interior” pe care l-a avut în sînge Rădulescu întotdeauna. Şi de aceea i-am şi trimis întrebările astea, să văd cum a depăşit momentul.
Nu m-am abţinut s-o întreb de ce m-a invitat la o emisiune să vorbesc despre cărţulia de critică literară – asta după atacuri dure prin presă (eu eram cronicar TV, iar ea îmi dădea replici în stil sălbatic). Ăla a fost un gest pe care nu-l înţelesesem. Acum cred că încep să prind ideea de „divă generoasă” care uită tot repede şi care are în sînge „luatul de la capăt” chiar şi atunci cînd o paşte penibilul sau anonimatul.
Îmi amintesc scrisoarea aceea deznădăjduită trimisă presei la începutul anului, în care expuneai destinul dramatic al femeii căsătorite cu un tip bogat şi puternic din Romania. Mi s-a parut un important manifest-confesiune. Ce le-ai recomanda femeilor din Romania. Sa se apropie de un tip ca Elan, de un proto-tip bogat şi puternic, sau mai bine să
caute un tip puternic din exterior?:) De fapt, ce trebuie să urmărească în primul rînd la un barbat?
După atâţia ani de viaţă, de experienţe, de iubiri aprinse şi făcute scrum… habar n-am ce să-ţi răspund. Nu cred în reţete, în teorii general-valabile. Fericirea înseamnă nişte momente, pe care le poţi sau nu avea, în care poţi să te lăfăi sau care ţin cât o respiraţie. Poate că trebuie să urmăreşti doar ce simţi, nu să cauţi calităţi de basm. Bărbatul potrivit e cel care-ţi dă ce ai nevoie, în diverse etape ale vieţii de femeie. Ori femeile sunt atat de vaste şi imprevizibile în dorinţe…
Regreţi că ai ajuns în discuţiile tuturor de la o cafea sau bere? Ţi-ai fi dorit vreodată să nu fii vedetă şi să fii doar bogată şi liniştită?
E inevitabilă postura, când eşti atât de …vedetă. În meseria asta n-ai de ales, mai cu seamă când faci performanţă, când eşti pe alocuri foarte bun. E musai să ţi se găsească defecte, e aproape balcanic să-ţi doreşti eşecul, mizeria şi nefericirea pentru cineva care pare să le aibă pe toate. Am învăţat să ies din lumea asta. Poate greu sau poate târziu, dar am învăţat să nu mai citesc despre mine, să nu mă mai intereseze părerile scârboase, ci doar cele pertinente, să apreciez cuvintele frumoase care-mi vin din atâtea alte minţi relaxate. Nu sunt ipocrită să spun că mi-aş fi dorit anonimatul, dar îl savurez în ţara în care m-am mutat. Bogăţia m-a bântuit de multe ori, dar n-am pus-o niciodată în capul listei de motive de fericire. Nici măcar de linişte. Asociez liniştea doar cu iubirea, fie că e vorba de un bărbat sau de copilul meu.
Sînt 20 de ani care au trecut de la Revoluţie. Şi ai fost şi tu acolo. Ai fost şefă de cabinet chiar după 90. De ce ai ieşit din zona politică?
Cred că a fost singurul capitol la care am fost lucidă devreme:). O femeie frumushică, în România mai ales, n-are nicio şansă de a fi luată în serios, oricâte abilităţi profesionale ar prezenta sau oricât de inteligentă ar fi . Sunt mai mulţi misogini decât bărbaţi în România, asta e senzaţia mea…🙂 Nu m-a atras niciodată zona politică, nici măcar atunci când lumea m-a asociat cu un partid pe care cică l-aş fi sprijinit. În realitate, mă aflam la o manifestare politică, la rugămintea patronului meu de atunci. Eram o persoana publică, atrăgătoare de atenţie şi am luat ţeapă de a participa, neştiind că voi deveni, în ochii multora, un susţinător de partid politic. A fost o greşeală, mi-am învăţat lecţia.
Cum te distrai înainte de 89? Ce muzică ascultai, ce idoli aveai?
Am trăit în comunism primii mei 20 de ani. Iar la vârsta la care azi se merge în cluburi, se trăieşte pe net şi viitorul pare un sinonim pentru ziua de mâine, eu mergeam zilnic la antrenamente la gimnastică, îmi vedeam de şcoală, citeam mult, de parcă presimţeam că o să vină ziua când asta o să devină un lux, ascultam numai rock şi mă îndrăgosteam vremelnic de câte vreun coleg. Nu eram nici cea mai populară, nici cea mai frumoasă şi, culmea, eram foarte tăcuta.
Care a fost cel mai greu moment din ultmii 20 de ani? Dar cel mai fericit?
Ultimul an a fost cel mai greu, am făcut nişte alegeri grele, dureroase, am trecut prin tot felul de încercări ciudate, am schimbat case, bărbat, meserie, ţară şi nişte principii. Ani frumoşi am tot avut, iar naşterea face din anul 2004 cel mai frumos de până acum.
Cum ţi se par femeile din politică. Exemple: Elena Udrea, Ridzi, Monica Macovei?
O generaţie timidă, chinuită, nedreptăţită. Le admir pentru rezistenţă, mai mult decât pentru abilităţi politice.
Ai susţinut PSD în urmă cu ceva timp, acum te-ai hotărît cam ce candidat ar fi aproape de sufletul tău sau de votul tău?
Vezi? Şi tu ai avut aceeasi senzaţie. Am fost o dată în viaţă la o manifestare, invitată, nu obligată de domnul Voiculescu, şi dintr-un soi de bun simţ şi poate obedienţă profesională, m-am dus. M-am trezit luată pe sus şi urcată pe o scenă alături de PSD şi PC. N-am avut discurs, n-am spus niciodată public că simpatizez cu vreun partid, dar am avut “neobrăzarea” să admir nişte oameni politici deştepţi, pe alocuri. Am pierdut capacitatea de a spune ce cred şi de a avea opinii răspicate despre politicieni sau politică, nu face bine dacă vrei să-ţi păstrezi o coerenţă profesională în televiziune. Poate în America aş fi avut curaj să fiu o voce susţinătoare, aici îţi pierzi până şi curajul de a te implica.
Mă uit acum prin ziare, la televizor şi regret sincer „cuplul” Mihaela – Andreea Marin… Unde s-au dus „divele” adevărate? Acum studiourile sînt pline de vedete masculine cu femei pe post de ficus prin studio. De ce se întimplă asta, ai o explicaţie? (Înţeleg că revii pentru o emisiune specială. De ce?)
Sunt acasă şi cred că nici ele nu se mai uită la televizor… Noi am marcat o etapă din televiziune, acum s-a trecut în alta, mai disperată după rating, decât după calitate sau profesionalism. Noi am fost privilegiate, cumva, sau cel puţin asta simt despre mine – am avut şansa de a cunoaşte meseria asta în profunzime, nu doar la suprafaţă, am făcut performanţă pentru că am luat în serios ipostaza de a fi atât de vizibilă şi de urmărită. Femeile lipsesc pentru că frumuseţea şi inteligenţa, ştiinţa de a-ţi construi o carieră par nişte poezii pe care le-au recitat prea mult “divele” despre care vorbeşti, nu nişte calităţi primordiale în meseria asta. Şi mai e şi gustul publicului, care le preferă pe femei atât de dezbrăcate şi de tăcute în studiori, mai ales când sunt umilite şi luate în băşcălie de orice barbat “celebru”. Antena 1 mi-a făcut invitaţia de a prezenta doua ediţii speciale şi am acceptat, sunt programe de calitate, pe care le face aceeaşi echipă cu care am avut succes peste 10 ani la “Duminica în familie”.
Scrii ficţiune şi vei fi publicată în toamnă. Te vei lansa la tîrg. Vreau să ştiu cum scrii, ce tabieturi ai cînd scrii, în ce parte a zilei… Şi ce modele ai? (Şi Andreea Marin va lansa o carte, nu e ironic?:))
Mă simt mult mai liberă în scris, mult mai creativă. Scriu mult seara, noaptea, după ce adoarme copilul sau în zilele când sunt fără el. Am spor când sunt singură, când nu mă întrerupe nici măcar telefonul, pe care-l duc în altă cameră. Desenez când scriu, poţi să-ţi închipui ? Nu cu talent, dar am momente când nu vreau să pierd o idee şi o desenez, mai ales în jurnal. De vreun an ţin un jurnal, întâmplările abundente din ultima perioadă mi-au deschis nişte supape, mai ales în privinţa scrisului. Dar nu scriu despre mine în cărţi, ador personajele, mă ascund printre gesturi ale lor, mă deschid prin vorbele lor, e o joacă interesantă, mă acaparează mult mai mult decât mi-am imaginat. Am tot publicat, de vreo 7 ani, prin Elle, în Tabu şi acum în Jurnalul Naţional, dar prefer să scriu mai mult decât să public. Mi-ar plăcea să-mi citeşti cartea cea nouă, “Nişte răspunsuri”, aş fi foarte curioasă să văd dacă te “agaţă” vreo pagină sau dacă ai vreun fior când mă citeşti, mai ales că nu ne cunoaştem atât de bine încât să ştiu dinainte ce ţi-ar putea plăcea….
Ce citeşti acum? Dani Oţil citeşte sau e pierdut pentru lectură?:) Cui îi ceri sfatul după ce termini un capitol?
Citesc în limba franceză, vreau să adun cât mai multe cuvinte pentru limba în care am decis să trăiesc. Dani citeşte, nu e pierdut, e doar foarte ocupat, ca orice om care se scoală zilnic la 6 dimineata, de-o viaţă aproape… Nu cer sfaturi, am uşoara infatuare a autorului care se bizuie, cel puţin până la cititor, pe el însuşi, pe discernământul lui.
Ce-ţi place/nu-ţi place la: Geoană, Antonescu, Băsescu.
Geoană îmi place până la discurs, n-are antrenori buni care să-l înveţe “limba poporului”. Antonescu începe să-mi placă abia în ultima vreme, îi remarc o creştere a încrederii în sine, ceea ce ajută în politică. Băsescu are , de departe, cea mai buna ştiinţă de a convinge masele şi de a-şi energiza detractorii – nu-mi plac anumite ipocrizii pe care poporul nu i le-a taxat la timp şi o viclenie în care nu cred, pentru funcţia de preşedinte, dar văd că e vitală şi eficienţă în politica romanească.
Ce te enervează azi în România (în afară de tabloide) şi ce te enervează la Monaco?
Mă irită mitocania, la absolut orice nivel, nu numai cea de pe stradă, ci chiar şi aceea din tabloide sau de la tv. Mă sufocă ideea că un copil arde într-un încubator şi politicienii îşi văd mai departe de campanie, sunt consternată că România mai are sate fără electricitate şi la Casa Poporului ard kilowaţii cu atâta nesimţire…. Am o listă prea lungă şi ori de câte ori am încercat să schimb ceva, am avut , la scurtă vreme după bucuria vreunei reuşite, sentimentul că e inutil orice gest individual, mulţimea nu poate fi schimbată prin modele… La Monaco încă nu ma enervează nimic, parcă am aterizat pe planeta civilizaţiei absolute, aproape că mă sperii de atâtea zâmbete, saluturi, curăţenie, educaţie, preocupare pentru artă, caritate, lectură. Tu ştii că în blocul meu mai nimeni nu are televizor?… Sau că am numărat mai multe galerii de artă decât magazine pe străzile din Monaco ? Sau că nimeni, niciodată, nu circulă, oricat ar fi aglomeraţia de mare, pe banda destinată numai urgenţelor? Sau că merg cu autobuzul mult mai des decât cu maşina ? Sau că stau într-un bloc cu 24 de etaje, într-un apartament cu chirie, nicidecum cumpărat la sumele absurde vehiculate prin presa murdară? Sau că duc o viaţă decentă şi liniştită, fără să am la dispoziţie zecile de mii de euro despre care scriu acelaşi publicaţii ? Sau că nu trece nicio saptamana fără să merg la teatru, la Operă, la o expoziţie nouă, la un concert unde nu mă ştie nimeni şi unde pot să fiu eu şi-atât ?… Sau că fii-miu, la 5 ani jumate a remarcat primul ca aici putem să ieşim liniştiţi în parc fără să ni se facă poze cu mobilul ?…
O întrebare mai personală, dar trebuie s-o pun… Noi ne-am împărţit nişte lovituri în presă la începutul anilor 2000. Şi totuşi tu m-ai sunat într-o zi şi m-ai invitat la emisiunea ta de radio să vorbim despre cartea mea de critică literară! Recunosc că am rămas cu gura căscată. Ba chiar ai pus cîteva din trupele mele favorite la Guerrilla. Dumnezeule, Nirvana aruncata on air de Mihaela Radulescu! De ce-ai facut-o? Care a fost cel mai aprig duşman cu care pînă la urmă te-ai impacat?:)
Nu te-am încadrat niciodată în categoria duşmanilor mei, ci în categoria, încă destul de vastă, a celor care vorbesc despre femeia aia de la televizor sau din reviste, nu despre mine. Eu mai am şi alte unghiuri, ca toată lumea, în care încap şi calităţi şi defecte, dar tu scriai atunci cu vehemenţă (şi misoginism) despre o femeie la care nu vedeai mai mult decât o ipostază, aceea de vedetă, şi nu pe placul tău. Dar scriai cu talent şi admit că am o imensa capacitate de admiraţie, reuşesc să descopăr în oameni potrivnici laturi atrăgătoare, expresive. Mi-a plăcut întotdeauna să aduc în faţa publicului oameni pe care să-i admir eu mai întâi, care sunt remarcabili prin ceva ce nu e la îndemana oricui. Am promovat şi vorbit la microfoane de radio şi televiziune despre multi oameni in al caror talent credeam. Tu eşti un om talentat. Nu trebuie să-mi placă bărbatul din tine, cum nu trebuie să fii nici tu atras de decolteul sau retorica mea. Alice Nastase e un alt exemplu si lista poate continua destul de departe, cu oameni care, atunci când m-au cunoscut in afara ecranului, au sfarsit prin a admite că, de aproape, din postura ochi în ochi, oamenii sunt mult mai uşor de descifrat. Uneori în bine, alteori in rau. Dar, sigur, cunoaşterea dă un rezultat mult mai nutritiv decât aprecierea superficială.
