Pasiunea pentru sondaje

Am mai semnalat aici cocheta si provocatoarea aparitie editoriala de la editura Art – Noile mitologii.
Revin si reproduc cu acordul editurii un text care pica perfect pe contextul politic pe care il traversam. E un despre „Pasiunea pentru sondaje”:
noile mitologii

Thierry Pech
Pasiunea pentru sondaje
Au fost două sute în timpul campaniei prezidenţiale din 2002 şi vreo trei sute pentru cea din 2007: mai mult de un son­daj pe zi timp de nouă luni! Sondajele sunt incontestabil obiectul unei vii pasiuni democratice. În timpul săptămânilor care pre­cedă aceste mari întâlniri ale societăţii cu ea însăşi, Franţa şi francezii se studiază, se examinează, cu o atenţie soră cu obsesia. Un cetăţean de pe Sirius care ar debarca la noi în asemenea momente ar fi de-a dreptul surprins să descopere această mul­ţime încântată să-şi arunce sieşi priviri galeşe.
Pasiunea pentru sondaje nu este monopolul francezilor. Vecinii din jur sunt la fel de amatori. Fenomenul face parte din viaţa democratică. Prin definiţie, într-o democraţie transmiterea puterii este incertă, consensul e maleabil, iar preferinţele colec­tive sunt imprevizibile. Îndelungata bătălie a oamenilor pentru a-şi alege în mod liber guvernarea a instalat în mijlocul vieţii lor obişnuite un teribil suspans, deschizând totodată celor care cercetează opiniile o piaţă formidabilă. În momentele de mare incertitudine, în ajunul unui scrutin decisiv, sondajele ne arată aspectul enigmatic al unei voinţe majoritare, care, ipotetic vor­bind, va fi decisă la urne, încununând „voinţa poporului“. Dar poporul încă nu ştie ce gândeşte poporul în acel moment. El se cercetează, se sondează, se răzgândeşte, se auscultă: poporul este în gestaţie.
Astfel, în absenţa unui dumnezeu, sondajele ajută societatea să-şi suporte mai uşor misterul propriei identităţi. Alchimia subtilă a eşantioanelor reprezentative, metoda de a stabili procentele, obscura aritmetică a procentelor de eroare, urmărirea metodică a tendinţelor de cursă lungă, toată această tehnologie statistică scoate în evidenţă o fiinţă colectivă care, altminteri, ar trebui să aştepte rezultatele de la urne pentru a se elibera, pentru a ajunge la lucruri concrete, pentru a ieşi din speculaţie sau din starea de agitaţie.
Curiozitatea aproape divinatorie care se stă la baza coman­dării sondajelor – curiozitatea de a şti ce ne rezervă viitorul – este astfel dublată de o curiozitate legată de noi înşine: aceea de a ne cunoaşte prezentul. Aşadar, trebuie să facem distincţie între cele două funcţii ale sondajului: o funcţie prospectivă şi o funcţie introspectivă. Aşteptăm de la un sondaj să ne spună care e can­didatul cu cele mai multe şanse de reuşită la un moment dat şi totodată să ne arate în ce societate trăim, cu cine împărtăşim aceleaşi păreri, câţi gândesc ca noi şi câţi gândesc diferit. Pe scurt, vrem să fim puşi în scenă ca un corp politic care hotărăşte viitorul şi ale cărui preziceri trebuie ascultate cu sfinţenie în aşteptarea verdictului.
Fireşte, cei care ne sondează, indivizi care ştiu să-şi apere meseria în cadrul numeroaselor polemici pe care le suscită, resping un asemenea vocabular. „Un sondaj nu este o prezicere, repetă ei de-a lungul anului, ci o fotografie a opiniei publice la un moment dat şi într-un anumit loc.“ La care am putea adăuga: o fotografie neclară, prost încadrată, cu contraste adesea dis­cutabile, sistematic retuşată şi aranjată înainte de a fi difuzată. Însă, în ciuda atâtor precauţii şi a atâtor artificii, sondajul este la mare preţ, de parcă ar fi o profeţie sau un adevăr care ridică opinia momentului la rangul de viitor şi de generalitate. Dacă aşteptarea nu ar fi atât de mare, multe dintre aceste oracole nesigure n-ar vedea lumina zilei. De altfel, când „fotografia“ apare în sfârşit pe prima pagină a ziarelor şi pe principalele site‑uri, protestele virtuoase ale profesioniştilor sunt cu desăvârşire uitate. Comentariul are un cu totul alt ton, o voce din off pare că s-a instalat în centrul spaţiului public: „Nicolas Sarkozy e în fruntea cursei“ (va câştiga), „Ségolène Royal recuperează din handicap“ (dar o să piardă), „Chirac îl ajunge din urmă pe Balladur“ (e clar că va câştiga), „Le Pen va fi în turul doi“ (oare trebuie să credem în sondaje?).
Practic, cele două feţe ale acestei libido sciendi democratice (cu­riozitatea pentru ce ne rezervă viitorul şi curiozitatea pentru prezent) sunt strâns legate între ele. Şi asta pentru că, prin părţile noastre, identitatea colectivă nu pică din cer şi nici nu se trage din vreo oarecare tradiţie superioară, ci se identifică cu manifestarea unei intenţii comune. În felul acesta, ea seamănă foarte bine cu o formă de proiectare în viitor. E vorba despre des­tinul unei fiinţe colective care nu-şi realizează unitatea decât prin exprimarea voinţei.
Dar, probabil, ceea ce explică cel mai bine actuala pasiune a francezilor pentru sondaje este funcţia lor introspectivă. Căci, mai mult decât altele, societatea franceză a devenit opacă faţă de ea însăşi. Instrumentele folosite pentru a o descrie sună fals. Astfel, anchete recente arată că francezii ştiu din ce în ce mai puţin din ce categorie socială fac parte şi cu greu reuşesc să-şi califice meseria. Nu mai există, ca altădată, o „lume muncito­rească“ bine definită, ci muncitori de diferite condiţii. Nu mai există o clasă de mijloc cuceritoare, învestită cu sensul istoriei, ci categorii intermediare, dintre care o bună parte au îndoieli cu privire la viitor şi se tem pentru copiii lor că vor trăi într-o societate degradată. Alături de funcţionarii marilor biro­craţii de ieri, s-a dezvoltat o întreagă categorie de mici proletari care asigură tot felul de servicii, într-un mod destul de haotic şi cu o conştiinţă de sine aproape inexistentă. Pe scurt, majorita­tea marilor istorii sociale care organizau structura societăţii franceze se destramă, fiind urgentă o fotografie de familie, această oglindă a recunoaşterii în care obositoarea lor diversitate va fi în sfârşit raţionalizată şi simplificată, reducându-se la câteva valori medii.
Pasiunea pentru sondaje e dominantă în zilele noastre tocmai din cauza acestui narcisism apăsător. E acea dorinţă de a şti, de a se cunoaşte, de a se reprezenta, care nu se potoleşte niciodată.

Ultima lucrare publicată: Les Multinationales du cœur
[Multinaţionalele sufletului] (împreună cu Marc‑Olivier Padis),
Seuil, Paris, 2004.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here