Pe vremea când ciutacii şi cristoii nu contau


    “Jurnalul Naţional” face 15 ani. O ocazie bună să-mi amintesc ce făceam eu acolo, acum opt ani.
    Cristoiu zicea că am fost pe la toaletele “Jurnalului Naţional”. N-avea de unde să ştie, pe vremea aia abia se dumirise că găinile chiar nu pot naşte pui vii şi încă se minuna în faţa unui ou proaspăt fiert, aşteptându-l să ciripească.
    Am ajuns la “Jurnalul” pentru practică, era tabloid pe atunci. Îmi amintesc perfect, cred că a fost prima dată, după gimnaziu, când m-am îmbrăcat în cămaşă. Deh, mă duceam printre ziarişti. Am băgat jumătate de cutie de gel în freză şi am plecat, gătit ca un manelist, să văd cum devine treaba cu facultăţile care te trimit la practică. Se uitau ciudat la mine, am învăţat, mai târziu, să mă uit şi eu aşa la nou-veniţi. Trec peste partea de adaptare. Cel mai important e că am început, în două săptămâni, să mă uit la orice se găsea în jurul meu ca la o potenţială ştire. Eram vreo 14-15 oameni la “Social” şi ne băteam pe două pagini de tabloid.
    După vreo lună de la episodul cămăşii, am fost întrebat dacă nu vreau să rămân. “Adică, cum? Mă şi plătiţi?”. Da, mă şi plăteau. 3.000 de lei vechi pentru ştirea de agenţie, 6.000 ştirea în exclusivitate, 60.000 de lei – deschiderea de pagină, 120.000 – Adevărurile Scandaloase. Cum concurenţa era mare, spaţiul restrâns, iar eu nu eram mai breaz decât colegii mei, la final de lună încasam vreo 500.000 de lei vechi. Mai mult de jumătate îi dădeam pe nişte cartofi prăjiţi garnisiţi cu miros de friptură + un suc la Andi, terasă scumpă din Herăstrău. Nu mă plâng, zău, aşa erau vremurile, începătorii aveau acelaşi statut pe la toate ziarele.
    Începuse să-mi placă. Mai ales că mi-au făcut şi carte de muncă. Salariul minim + “acord”, bani plătiţi pentru fiecare bucată scrisă. Cred că în ziua în care am aflat că mi se face carte de muncă a fost singura dată când mi-a fost simpatic Guşă, pe vremea aia directorul preferat al lui Voiculescu. Mi-a trecut repede când a adus-o pe Laura Andreşan în redacţie: tratament preferenţial, pe măsura talentelor, recunoscute public, la locul de fumat, de şoferii de la “Jurnalul”.
    Mă rog, să revin la mine. M-am simţit în al nouălea cer pentru un articol despre taximetriştii de la Otopeni. Două zile pierdute pe acolo în discuţii cu şoferii de pe “781”, o oră târzie în noapte în care m-am prefăcut că vorbesc la telefon cu şeful meu, cel care mă trimisese să aştept pe cineva la aeroport, dar greşise data (de fapt, vorbeam cu Eliza, pe atunci cea mai drăguţă fată de la “corectură”), un ultim autobuz care pleca, un taximetrist care s-a oferit să mă ducă pentru numai 500.000 de lei vechi în oraş. Bugetul meu era de 300.000 de lei, aşa că am aşteptat până s-au mai găsit doi fraieri, români expulzaţi din Spania. Ei au dat o haină de piele. Înainte să mijească zorile, cam pe la ora la care ciutacii gângureau visând frumos la oasele aruncate de Muşătescu, am fugit în redacţie şi am scris. Pentru Otopeni au urmat trei zile fără “piraţi”, iar pentru mine o săptămână de adrenalină curată, în care mă uitam cu atenţie în stânga şi dreapta atunci când traversam.
    Mai departe, am prins gustul reportajelor. Plecam doar cu bani de tren şi diurnă, puţin peste 40.000 de lei pe zi. Cazarea era accesibilă doar reporterilor consacraţi. Am ajuns să aflu că băncile din parcul de lângă gara din Drobeta-Turnu Severin sunt destul de confortabile, că supa de orez de la Mănăstirea Bistriţa poate ţine de foame dacă o serveşti cu suficientă pâine, că dacă rişti să mergi la “ia-mă, nene”, trebuie să fii pregătit şi să descarci un camion plin cu stupi de albine, că e musai să fii un alergător bun dacă nu ai bani de hotel în Râmnicu Vâlcea, nu de alta, dar acolo întâi iei bătaie şi abia apoi ţi se urează bun venit, că mâncarea de mazăre a minerilor de la Brad este fenomenală, că poţi lăsa mască un naş de tren personal dacă îi dai 20.000 de lei (şpaga normală era de 5.000) sau că pe Dealul Cetăţii de la Deva colcăie viperele. În afară de mirosul de aventură păstrat şi acum în nări, în urmă au rămas nişte texte suficient de bune pentru a fi publicate, dar deloc memorabile.
    Peste tot, oamenii ne luau drept “băieţii lui Tucă Show”, chestie care ne făcea să plesnim de mândrie. Uneori, mai primeam şi câte un “a, sunteţi de la ziarul cu Teleeurobingo”, dar treceam repede peste asta.
    Mai târziu, am primit şi un domeniu de care să mă ocup, Ministerul Transporturilor. Amintesc de asta doar ca să mă laud că într-o zi un celebru secretar de stat m-a întrebat: “Frăţioare, nu vrei şi tu un apartament?”. Am refuzat, convins că asta ar fi o tinichea, eu încă mai credeam că ziariştii sunt cea mai onestă specie de faţa globului pământesc, deşi lucram deja de un an printre ei. Mare fraier, nu-i aşa, ciutacule?
    Ziarul şi-a schimbat formatul, iar la câteva luni am plecat. De bunăvoie şi nesilit de nimeni, pentru o ofertă considerabil mai bună din punct de vedere financiar.
    În fine, să nu mă mai lungesc, am stat la “Jurnalul” un an şi jumătate. Şi încă îmi amintesc cu drag de timpurile acelea, poate părea o vorbă mare, dar chiar astea sunt cuvintele. Bogdan Păcurar, Oana Popescu, Cătălin Ioniţă (fără el nici una dintre aventurile amintite mai sus nu s-ar fi petrecut), Dragoş Neacşu, Ştefania Enache, Bianca Nae, Cristina Ureche, Vali Gros, Victor Ogneru, Oana Stancu, Carmen Anghel, Sorina Matei, Vlad Petreanu, Vali Zaschievici, Edy Pastia, şi, nu în ultimul rând, Dan Constantin, omul care a fost suficient să se zburlească o dată la mine pentru a pricepe cum stă treaba cu piramida răsturnată care mă plictisese la şcoală, erau toţi ziarişti buni, de la care am avut ce învăţa. Mai sunt şi alţii, pe care îi rog să-mi ierte memoria scurtă.
    Că acum şef la “Jurnalul” este un ciutac zgomotos, e altă poveste. Una cam tristă dacă o compar cu primele mele zile acolo.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here