Pop. Pop din ăla bun care încă n-a murit…


    Atlas Sound e jucăria unui cântăreţ la modă. Din 2004 încoace, Bradford Cox n-a stat locului: trei albume cu trupa Deerhunter, câteva EP-uri delicios de bizare, nenumărate melodii pe care le lansează pe blog.
    Tot acolo a izbucnit o controversă – aşa se spune, nu? – legată de preferinţele-i sexuale, dar n-o să intrăm în detalii. Să spunem în schimb că Deerhunter experimentează vârtos şi că Atlas Sound – proiect solo lansat acum doi ani şi ajuns, iată, la al doilea album – bate mai degrabă o darabană pop. De ce atâta grabă, totuşi?
    Din cauza sindromului Marfan – o anomalie genetică incurabilă, care te face înspăimântător de slab şi care îţi poate pune inima în pericol în orice moment. Cu alte cuvinte, omul se grăbeşte.
    Atlas Sound, Logos, 4AD, 2009
    „Logos” e destul de greu de ascultat în întregime de la bun început: nici un cântec nu seamănă cu precedentul. Îi înţeleg pe cei care spun că nu pot mânca, la o singură masă, icre negre, mititei şi profiterol. Dar nu aţi putea s-o luaţi încet-încet? „The light that failed”, de exemplu, împrumută minimalisme electro nordice (gândiţi-vă la Múm sau la Björk în perioada Vespertine) şi le adaugă o chitară rece abia ciupită. Îi urmează „An orchid”, o povestioară folk, şi „Walkabout”, zbânţuială pop în stilul artsy(fartsy, ar adăuga unii repede) consacrat în anii din urmă de Animal Collective.

    „Walkabout” vorbeşte despre copilul ciudat din fundul clasei pe care mai toată lumea îl tratează, în cel mai bun caz, cu răceală prudentă. Cohorte de mătuşi te întreabă la vârsta aia ce vrei să te faci când o să fii mare. Răspunsul de-acum al lui Bradford Cox are parfum de credibilitate din cauza bolii despre care vorbeam: „To go away and not look back (…), to go ahead and change your life”.
    „Criminals” , la rându-i, se întoarce în copilărie/adolescenţă, dar o face în ritm de vals. Până să te prinzi că bunicii nu i-ar displăcea cântecul, a şi trecut. E unul dintre meritele albumului: chit că e foarte dens şi nu o dată apăsător, nu forţează. Doar două melodii trec de patru minute, dar una dintre ele trece bine. „Quick Canal” are peste 8 minute şi se foloseşte de instrumentaţie à la Radiohead ori Air (clape insidioase, bas persistent, o rupere bruscă de ritm), pe care o îndulceşte semnificativ cu ajutorul Laetitiei Sadier, vocalistă la Stereolab.
    „Sheila” e un alt motiv pentru care „Logos” face toţi banii. Cox reuşeşte să croiască un refren dintr-un singur cuvânt – te trezeşti îngândându-l prin casă (Sheeee-eee-laaaa), dar ţi se şi înmoaie genunchii când auzi versul următor: „We’ll die alone together”. Celor care îmi vor atrage atenţia că nu e cine ştie ce profunzime aici le răspund că nici „She says she loves you and you know that can’t be bad” nu e tocmai Shakespeare.
    „Logos” e o poamă rară, un album pe care ai impresia că l-ai auzit de miliarde de ori până acum, dar care – aproape inexplicabil – iese puternic în evidenţă. Poate pentru că adună toate manierismele unei generaţii de muzicieni şi pentru că reuşeşte să nu se lase sufocat de ele. Sau, mai simplu zis, pentru că e sincer. E muzică pop care se străduieşte să comunice ceva, iar soiul ăsta părea să-şi fi dat duhul. Nu încă.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here