Re/Citiţi-l pe Marx!
N-am cine ştie ce mare lucru de spus. Am postat doar ca să pun un link prin care să retrimit la un text la care am muncit o săptămînă şi care s-a scurs pe croll în jos într-o jumătate de zi. Mi se pare puţin cam nedreaptă situaţia; în plus, cred că a fost citit insuficient şi neglijent. Dar dacă tot v-am deranjat, o să fac şi o mică legătură cu titlul şi o să-mi permit cîteva remarci.
1. Noica în puşcărie a citit Marx. N-avea altceva de citit e-adevărat, dar el a conchis că i-a prins bine. Deci poţi să nu fii marxist şi să citeşti Marx. Nu e nici o ruşine, are pagini chiar haioase. În plus, e şi hegelian. Ca şi Derrida pe alocuri, nu? Ca şi Noica întrucîtva. Weber l-a citit pe Marx. Ricoeur l-a citit pe Marx. Iată, nu e nici o nenorocire să-l citeşti pe Marx. Şi mai gîndiţi-vă la o chestie de bun simţ: dacă vreţi să înjuraţi un autor e firesc să-l citiţi măcar.
2. Nu sînt şi nu voi fi niciodată marxist, dar Marx mi se pare că trebuie citit sau măcar răsfoit, iar felul în care el a gîndit, în circumstanţele vremii sale, trebuie înţeles, criticat – în sensul analitic al termenului – înjurat dacă doriţi, sau măcar priceput cît de cît, în cele cîteva articulaţii principale ale teoriei sale. Nu înseamnă că dacă îl citesc pe Bruno mă transform, ca prinţul din poveste, din broască în magician al Renaşterii. Şi asta fiindcă anumite mecanisme intuite de el, de Marx adică, s-ar putea să vi se pară interesante şi să n-aibă nici o legătură cu ansamblul sistemului. Uneori poţi găsi diamante şi-n gunoi, aşa cum pe vremea războiului unii mai scoteau dinţi de aur din danturile morţilor. Şi, pe bune, de unde ideea asta tîmpită că dacă citeşti Marx te murdăreşti pe creier, iei rîie ideatică? Ce, dacă citeşti „Păcală” pleci cu uşa de la apartament în spinare pe străzi? Sînt oameni care au citit Marx şi nu s-au făcut marxişti. Majoritatea. Cum la fel, o altă majoritate e a celor care s-au făcut marxişti întîi, apoi n-au citit un rînd din Marx. E atît de greu de acceptat aceste banalităţi?
3. Vorbim toată ziua de comunism că a fost rău, că aşa şi pe dincolo. Uităm însă un mic amănunt: comunismul n-a existat. Da, n-a existat. Ar fi urmat să existe, dar la sfîrşit de tot, hă-hă-hă, cînd se termina istoria. Toate regimurile numite generic şi impropriu „comuniste” au fost de fapt socialiste, adică nişte regimuri pregătitoare, propedeutice cum ar veni. De aia URSS însemna Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, deci Socialiste – subliniez, la fel cum RSR, era Republica Socialistă România, ş.a.m.d. Au mai existat şi mai există încă şi Republici Populare (China, Coreea, etc), dar şi astea tot socialiste erau. Partidele unice din aceste ţări erau comuniste (PCUS, PCR, PCC, etc), ţările însă nu. Nici cei care se declarau comunişti nu erau atît de tîmpiţi. Ţările mergeau cică, înaintau în paşi măreţi – vorba vine – către comunism, dar nu ajunsese nici una acolo şi nici nu ar fi ajuns vreodată, iar marea majoritate a ştabilor şi activiştilor ştiau şi una, şi alta. Fireşte, la începutul acestor regimuri mai erau şi naivi, dar cu ei s-a rezolvat rapid socoteala. Ceea ce aţi trăit dvs şi eu n-a fost comunism, a fost un regim socialist condus de un partid unic, totalitar, oligarhic şi pretins comunist. Iniţial, vorbesc de România, acest socialism a fost impus în forţă de un partid foarte dur şi s-a bazat pe suportul direct şi făţiş al unui aparat sovietic de presiune/represiune, dar şi pe un atelaj propagandistic stalinist şi filo-rus. Apoi, după ’53, odată cu eliminarea definitivă a rămăşiţelor grupării Pauker, partidul a devenit oligarhic, centralizat şi naţionalist ca propagandă şi a lăsat-o un pic mai moale, alternînd ani buni represiunea cu relaxarea, după o stilistică a strîngerii şurubului într-o piuliţă ruginită: două spire-n sus, un pic de unsoare, două spire-n jos, iar un pic de unsoare. Motivele erau de două tipuri mari şi late şi nici unul n-avea legătură cu cauza comunismului: 1)controlul societăţii de către o elită politică de tip oligarhic, formal ideologică şi 2) luptele intestine pentru putere la vîrful acelei elite, adică la vîrful PCR. După ce Dej şi-a asigurat supremaţia şi s-au înţepenit în mîna lui levierele puterii, lucrurile s-au mai potolit. Balamucul a reînceput, cum era şi firesc într-o oligarhie monobloc, în momentul succesiunii: aşa a apărut Ceauşescu, care a accelerat întîi uşor, apoi urît de tot, dinspre oligarhie spre autocraţie, astfel că vîrful PCR a devenit. de fapt, un soi de curte feudală de prost gust, care n-avea nici o legătură cu comunismul, nici măcar cu socialismul, alta decît retorica goală şi penibilă, amestec grotesc de naţionalism istoricist de tip romantic, poetică joasă de curte şi sloganuri marxistoide. Mai mult, feudalismul a devenit evident în momentul în care familia aristocratică Ceauşescu şi-a arătat intenţiile dinastice pregătindu-l pe Nicuşor pentru succesiune, băgîndu-i-o pe gît pe Poliana, ca în cea mai ordinară mezalianţă feudală, doar că de data asta urmaşul la tron moştenea un regat socialist, plin de iobagi legaţi de glie, cărora măria sa le oferea în loc de bordei şi-un rînd de ţoale, o casă la bloc, o salopetă şi-o bască. Pe bune, monşerilor, dar ceea ce voi numiţi „comunism”, mai ales începînd cu anii ’80 ai secolului trecut, nu era decît o monstruozitate feudaloidă, mix de muzică folclorică şi elemente ideologice de modernitate de secol XIX, amestec vulgar de vodă paranoic şi, culmea, îmburghezit, împodobit în cap cu pene roşii, ex-sovietice, cu o piele de leopard african trasă peste umeri, cu sceptru de aur în gheare, iar de la brîu în jos cu iţari olteneşti şi opinci de piele de lup dacic – ediţie neaoşă, varianta de colecţie. Dacă mă întrebaţi pe mine, ceauşismul, căci doar aşa putem să-i spunem cu sens, a fost cel mai kitsch regim politic inventat vreodată de omenire în epoca modernă. Un regim care, dacă n-ar fi fost criminal, ar fi meritat toate hohotele noastre de rîs. Ba nu, regimul lui Kim Jong-il, care e de fapt un Kim Ir-sen al II-lea, a fost, si este inca, infiorator mai feudal si mai criminal.
PS
Deci sfatul meu e simplu: cititi şi gîndiţi înainte de a înjura! Aşa cum mă citiţi pe mine şi mă înjuraţi după, puteţi să-l citiţi şi pe Marx şi să-l înjuraţi apoi. E simplu. E genial de simplu.
Re-precizari necesare pentru unii, deşi inutile pentru alţii:
1. Nu sînt marxist
2. Nu voi fi marxist
3. Şi Ţuţea a fost de stînga în tinereţe; si l-a citit pe Marx.
4. Marx nu a fost un tîmpit. Doar puţin cam nervos, cam agitat ca om, fanatic, resentimentar, nasol ca soţ, dezordonat, neglijent cu bistarii, neparolist uneori, dar şi-a iubit mult copiii şi într-un fel pentru ei (si pt cauza comunismului:) l-a stors de bani toată viaţa pe Engels. Care Engels da, era prostuţ după părerea mea, cam prea curvar şi cu gusturi stîlcite ideologic în materie de femei – prefera fustele proletare, şi era teribil de netalentat ca polemist. Deci pe Engels nu vi-l recomand.
