Secretul lui Murakami: Când alerg, alerg în neant

Este o carte ternă, cenuşie, repetitivă… ca şi viaţa. Vă invit să o parcurgeţi pe îndelete, fără grabă, ca şi cum aţi face o alergare uşoară în parc, toamna, pe o ploaie liniştită.
Dacă sunteţi îndrăgostit de romanele lui Haruki Murakami, veţi înţelege din cea mai recentă apariţie la Polirom de unde vine atmosfera lor inconfundabilă. (Nu-mi aduceţi obiecţia că Murakami nu mai e cool doar pentru că a ajuns la modă. Nu e o obiecţie de fond, ci una superficială, pentru snobii care-i acuză pe alţii de snobism. Aşa că trec la esenţial).
Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă este o carte despre alergare. Nimic mai mult. Să urmăreşti de pe margine pe cineva care aleargă pe tot parcursul unei cărţi (Murakami povesteşte maratoanele la care a participat în ultimii ani şi antrenamentele care le-au precedat) este în sine un efort de rezistenţă, de răbdare. Îţi vine să sari peste pagini, să cauţi esenţialul. Dar la un moment dat îţi dai seama (şi autorul te ajută să-ţi dai seama) că tocmai ăsta e esenţialul: graba de a culege fructele este o cale greşită. Răbdarea alergătorului de fond este o metaforă pentru viaţă (în general) şi pentru scris (al lui Murakami, în special).
Începi să înţelegi că asta te-a fascinat în toate romanele japonezului: magia timpului care nu se grăbeşte, povestea care înaintează neforţat, personaje calme care nu fac spectacol, care au relaţii simple şi directe cu ceilalţi, ca nişte alergători de jogging ce aleargă tăcuţi umăr lângă umăr. În acest context de linişte, timpul îşi deschide pe nesimţite o scorbură de magie, de fantastic, de dincolo. Aşa e în Cronica păsării-arc, aşa e în Pădurea norvegiană, în Dans, dans, dans şi în toate celelalte. (Am înţeles acum, cunoscându-l pe maratonistul Murakami, de ce nu mi-au plăcut povestirile lui, ci doar scrierile de amploare).
Pentru mine, lectura eseului despre alergare a fost o mică revelaţie. În termenii scriitorului, am simţit cum un nod bine strâns din capul pieptului începe să-şi dea drumul. Sunt un om care a urât întotdeauna probele de rezistenţă la sport. Nimic nu mi se părea mai inutil şi terifiant decât turele de stadion de la antrenamentele de fotbal. Aşteptam cu nerăbdare jocul cu mingea, driblingul, pasele printre picioare, strategia de atac, show-ul. Dar viaţa nu este aşa, nici fotbalul. Mi-a fost greu să înţeleg asta; în general, e greu să înţelegi acest secret într-o lume centrată pe spectacol, aplauze, medalii.
Perspectiva lui Murakami este diferită: viaţa este o probă de rezistenţă, de alergare pe distanţă lungă. Cine nu-şi setează mintea ca un alergător de fond nu poate obţine nimic serios de la viaţă. Alergarea ca rutină zilnică este o asceză dureroasă, dar fertilă. Te rupi de agitaţia cotidiană, ai insula ta de singurătate în fiecare zi, îţi expui corpul şi mintea unor suferinţe monotone (tocmai de aceea mai grele), te purifici negândindu-te la nimic pentru o oră.
“Cel puţin cât alerg nu trebuie să vorbesc cu nimeni şi nu trebuie să ascult pe nimeni. Oare la ce mă gândesc în timp ce alerg? Sincer să fiu, nu am nici cea mai vagă idee. Când e frig, mă gândesc la frig. Când e cald, mă gândesc la căldură. Când sunt trist, mă gândesc la tristeţe (…) Dar până la urmă, de fapt şi de drept, nu mă gândesc la absolut nimic serios. Când alerg, alerg şi atât. Practic, alerg în neant”.
Ce am învăţat din alergarea (fără gânduri) a lui Murakami:
1. Viaţa fiecăruia dintre noi se ordonează mai bine dacă are un clişeu cotidian, repetitiv, de non-gândire şi oboseală fizică cum este alergarea de unul singur, joggingul. Vidul dintr-o zi de viaţă (dar nu un vid leneş, ci o oră întreagă de efort, de auto-epuizare) este un evacuator de toxine – din corp şi din suflet. Suntem obişnuiţi sau obligaţi să tocăm griji în permanenţă, gânduri, proiecte, spaime şi speranţe. Dar o oră de alergare-meditaţie, în care nu te gândeşti decât la nori cel mult, îţi re-defineşte priorităţile, îţi relaxează programul şi ţi-l esenţializează.
2. Viaţa este o competiţie doar cu tine însuţi. În niciun caz competiţia cu ceilalţi nu este o miză. Tot ce contează este să conştientizezi că sufletul/mintea ta este singurul teren de luptă sau pistă de alergare pe care poţi să te desfăşori. Aici se stabilesc şi se forţează limitele, aici se decid victoriile autentice şi înfrângerile. Restul este iluzie, pierdere de vreme, glorie deşartă.
“Nu aveam ambiţia să ajung scriitor. Eu doar îmi doream foarte mult să scriu un roman (…) Mă interesa mai degrabă să scriu cartea, nu dacă avea sau nu să vadă lumina tiparului”.
3. Viaţa cu sens este un exerciţiu de răbdare. Poate că e mesajul cel mai important al cărţii sau al vieţii lui Murakami. “Nu te grăbi, aleargă cu calm până la capăt”, spune scriitorul japonez. Răsplata, fructul vine în primul rând din bucuria de a alerga, fără sens, fără gândire, din rezistenţa de a merge înainte, din timpul care te îmbogăţeşte fără să faci nimic. În plus, bucuria se dă la final de drum, de etapă. Oprirea obosită la capătul maratonului, după un efort teribil de auto-control, naşte un val de exuberanţă interioară.
“După o oră de alergare de-a lungul râului (…), am mintea înceţoşată şi nu pot să leg un gând. Şi totuşi, când îmi termin porţia de alegare, mă cuprinde o exaltare nebună, exaltare pe care o resimţi atunci când dai şi ultima picătură din tine”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here