Spionii României şi pastila de cianură
În literatura „de specialitate”, spionii sînt nişte oameni de onoare care, dacă sînt prinşi, îşi pun capăt zilelor pentru a nu trăda cauza „ce-i mîna pe ei în luptă”. De multe ori, în aceeaşi literatură, spionii au o pastilă de cianură ascunsă în gulerul cămăşii pe care o smulg cu gura, dacă sînt legaţi la mîini, şi care le aduce un sfîrşit destul de eroic. Nu ştiu dacă e o singură pastilă, schimbată de la o cămaşă la alta, sau dacă fiecare cămaşă a spionului are pastila ei, pastilă scoasă, evident, atunci cînd spionul îşi duce cămăşile la curăţat.
Asta e în literatură şi, desigur, în povestea unor spioni occidentali. Noi, românii, şi spionii noştri, nu intrăm în această categorie a onoarei. Spionii noştri au fost nişte căcăcioşi care au pactizat cu duşmanul nu la prima strîngere a degetelor la uşă, ci la prima friptură. Da, am avut spioni căcăcioşi şi fripturişti! Care, în plus, s-au trezit, în 1990 şi ceva mai tîrziu, scoşi din joc. Nu mai era valabilă lupta, nu mai era valabil duşmanul. Aşa că spionul român şi-a vîndut cît mai scump (dar destul de ieftin) pielea. A pactizat cu cine s-a nimerit, şi-a făcut vad la turnat oricui l-a băgat în seamă. România are acum, în străinătate, cîteva zeci de foşti spioni derutaţi, care, după ce şi-au oferit serviciile „pe stil nou”, fiind refuzaţi, au început o luptă stupidă, absurdă şi jenantă. O luptă contra propriei lor ţări. Puteţi vedea un astfel de caz în aceste zile. Ce să facă omul, trebuie să-şi cîştige o pîine, pentru că nu e obişnuit să muncească după ce toată viaţa a fost un gigolo plătit de Securitate. Acum e greu să pună osul la muncă, mai ales că nu prea ştie să facă mare lucru. El e specialist în diversiune, asta meştereşte pentru cine plăteşte!
Păcat că nu a intrat în echipamentul standard al spionului român şi pastila de cianură. Eram, acum, o ţară cu mai multă onoare cap de locuitor!
