Talentatul domn Voinescu şi Liga Intelectualilor Neimplicaţi
Îl admiram într-o oarecare măsură pe dl Voinescu. Cred că ne-am şi strîns mînă odată la un party al trustului Realitatea-Caţavencu. Mi l-a prezentat dl Pătrăşconiu. N-am schimbat decît două vorbe, aşa cum e firesc şi politicos. Îl citeam în Cotidianul, îl citeam în Dilema veche, admiraţia mea făţă de domnia sa era, o ştiam şi recunosc oricînd, contaminată întrucîtva şi de admiraţia deosebită pe care i-o port şi i-o voi purta dlui Andrei Pleşu. Între timp, dl Voinescu a făcut pasul decisiv pentru cariera dumisale şi a păşit în politică. Practic, din acel moment, lectura pe care i-am făcut-o textelor şi luărilor dumisale de poziţie a trecut, cum cred că e firesc, legitim şi sănătos, de sub specia prezumţiei de convingere sub cea a suspiciunii de interes politic.
L-am văzut zilele trecute la televizor într-o companie selectă, alături de dna Săftoiu şi dl Guşă. M-am uitat cu milă şi înduioşare la aceşti trei oameni tineri, inteligenţi, mai mult sau mai puţin cultivaţi, care au trecut pe rînd prin sufetul şi apropierea dlui Băsescu. Toţi ştiu cine e dl Băsescu. Şi nu acel Traian Băsescu de care vorbim pe bloguri, prin ziare. Nu, îl ştiu pe adevăratul Traian Băsescu, aşa cum vă ştiţi şi voi foştii şi actualii şefi. Nici dna Săftoiu, nici unsul cu toate alifiile domn Guşă, nici renascentistul domn Voinescu nu vă vor spune vreodată adevărul sau, mă rog, tot adevărul, despre Traian Băsescu, oricum partea esentiala. Acel adevăr trebuie să-l intuiţi, să-l recompuneţi cu armele imaginaţiei, ca pe un peronaj literar, care ajunge să fie mai veridic decît modelul lui viu tot aşa cum Monalisa pictată de Michelangelo e mai aproape de esenţa femeii decît femeia ce i-a stat drept model. În orice caz, diferenţele dintre cei trei sînt importante şi cazurile lor merită analizate separat. Relaţia Guşă versus Băsescu e expresia luptei între doi bărbaţi cu instincte similare, doi carnasieri care s-au aliat să vîneze şi apoi nu s-au înţeles în procesul sfîşierii prăzii, pe cînd dna Săftoiu e o femeie dezamăgită de un bărbat politic, o femeie puternică, vanitoasă întrucîtva, dar onestă în adîncul ei, care a ajuns să regrete tardiv că şi-a implicat familia într-o afacere în care a fost tîrîtă pas cu pas pînă dincolo de limita pe care şi-o stabilise, iar acum încearcă sentimente amestecate de reproş, dorinţă de a-l pedepsi pe fostul manipulator, dar şi o anume onestitate de a reveni la idealurile care au animat-o să i se alăture lui Traian Băsescu şi pe care ştie, de la un punct încolo, a înţeles că acesta i le-a manipulat.
Are, însă, în ochii mei, o biluţă albă pentru faptul de a fi singura femeie care a ieşit din spaţiul gravitaţional al lui Băsescu, un spaţiue pe care, o ştim cu toţii, marele Neptun adună sateliţi feminini cu duiumul din motive pe care le înţeleg foarte bine. Stana Anghelescu (ehe, cine o mai ţine minte pe Stana şi pe soţui ei cu pălărie de cowboy, care flutura steagul portocaliu pentru ca mai apoi să se ia cu vîndut ţigări netrimbrate şi să moară subit în timp ce nevastă-sa era consilieră la Cotroceni), Anca Boagiu (fata ai cărei chiloţei Traian îi ştia de cînd era mică şi se juca în faţa blocului), Cristina Pîrvulescu (blonda de la Integrare, tehnocrata aia mică din Primăria Capitalei pe care a propus-o nea Traian ministru şi s-a făcut de rîsul curcilor la audieri în comisie – acum e şatenă şi e la Poteraş la sector, luptă contra grupurilor de interese), Mioara Mantale(vai, ce doamnă¡), Roberta Anastase (într-adevăr!), ca să nu mai vorbim de febleţea absolută, onorabila doamnă Udrea, toate au rămas pe orbită. Magnetismul personal al lui Băsescu în materie de doamnele cu care lucrează nu are, sînt ferm convins, nici o legătură cu vreo formă oarecare de relaţii extraprofesionale, ca să nu fiu nepoliticos. Nici vorbă de aşa ceva.
E pur şi simplu legat de faptul că dl Băsescu, cu formidabila sa intuiţie, cu inteligenţa sa emoţională nativă şi feroce, a înţeles că femeile au dispoziţii de fidelitate elastice, în sensul că rezistă mai mult la manipulare, sînt mult mai uşor de folosit decît bărbaţii în combinaţii, că selectate atent sînt chiar mîndre să se sacrifie ca pioni pentru regele lor. Omul politic Traian Băsescu are, ca un mare om politic ce e, capacitatea de intuiţie psihologică a maselor, a femeilor, a adversarilor. Ceea ce-i lipseşte nu e talentul politic. Nu, pe ăsta îl are din plin, cu mult peste Geoană, Antonescu, Vadim, Iliescu şi aş îndrăzni, Ceauşescu. Ceea ce-i lipseşte lui Traian Băsescu sînt convingerile. Atît. Ceea ce nu-i deloc cel mai grav lucru din lume, dat fiind că marii majorităţi a politicienilor le lipsesc convingerile. (da, ştiu, dar eu prefer să nu acord cu „majoritatea”!)
Dar să revenim puţin la dl Voinescu. Întrebat de dna Săftoiu, dacă e normal ca şeful statului să acuze pe cineva fără dovezi, dl Voinescu a răspuns precum Iţic, cu o întrebare adică, zicînd ceva de genul „Vreţi să spuneţi că nu există suspiciuni în rîndul opiniei publice cum că oamenii ăştia nu sînt” mafioţi, hoţi, şamd.?” Se discuta despre oligarhi, grupuri de interese, hoţi, ştiţi tema. Care va să zică, dl Voinescu, care are o logică impecabilă, o minte capabilă să nuanţeze şi ideea unei aripi de libelulă, vine şi hăcuieşte grosolan, cu un sofism impardonabil pentru nivelul său intelectual întrebarea interlocutoarei şi trece în paşi de manea de la suspiciunea publică (rezonabilă sau nu, oricum discutabilă juridic) la legitimitatea acuzării publice, etichetărtii, stigmatizării, şamd. Zice gura lumii că eşti curvă, ei bine, iată demonstraţia că eşti, pare să spună, dl Voinescu. Halal democraţie, halal prezumţie de nevinovăţie, halal idee de justiţiei!
Vedeţi dvs, politica practicată ca ocupaţie zilnică, ca profesiune remunerată, în cadrul unui parid sau în echipa unui om politic, nu se poate desfăşura sub specia sincerităţii absolute, a exprimării oneste a unor convingeri profunde, a consolidării prin dialog deschis a convingerilor sau testării dilemelor adînci. Cred că odată ce ai intrat în politică, spaţiul libertăţii tale exterioare de exprimare s-a limitat drastic şi, într-un fel, ai semnat pactul cu diavolul politic, acel diavol genial, responabil cu opiniile politice ale grupurilor de oameni. Fiindcă, da, cred că diavolii au şi ei specializările lor, ca şi îngerii. Există „îngeri ai neamurilor”, cum există şi diavoli ai partidelor, maeştri nevăzuţi ai psihosociologiei colective, buni consilieri în manipulare, straşnici experţi în arta vanităţilor.
La fel se întîmplă, în opinia mea, şi cu ziariştii, comentatorii, intelectualii publici care au ajuns să se manifeste făţiş în favorea unui om politc sau partid. Fireşte, poţi avea opţiuni politice, dar dacă ai ajuns să ai simpatii/pasiuni şi să ţi le manifeşti explicit, fie prin a vorbi/scrie excesiv de binevoiror despre un anume om politic şi a ataca făţiş/voalat pe duşmanii săi de moment, căutîndu-le nod în papură, dar făcîndu-te că nu vrei decît să dai în vileag arta necurată a ţeserii de rogojini, atunci lucrurile sînt clare. În plus, genul ăsta de subtilităţi tine la proşti dar, mă rog, prostia e un concept discutabil, mai ales în ziua de azi. Totuşi, manifetarea făţişă a pasiunii nu e o chestiune chiar atît de gravă, din moment ce toti sîntem mai mult sau mai puţin nişte mincinoşi. Ceea ce e însă trist, din punctul meu de vedere, şi sînt convins că şi din cel al dlui Pleşu, asta deşi n-am vorbit niciodată despre asta şi cel mai probabil nu vom vorbi niciodată, e că eu nu-l mai pot crede pe dl Voinescu. Şi asta pentru că ştiu ce e-n sufletul lui. De unde ştiu? Secretul meu. Dar ştiu. Şi el, dacă vă citi vreodată acest text, va înţelege şi de ce ştiu şi tocmai de aceea e foarte puţin probabil să ne mai strîngem vreodată mîinile, ceea ce e absolut firesc, civilizat şi lipsit de complicaţii pentru amîndoi din moment ce viaţa domniei sale se va dezvolta spre o frumoasă carieră politică iar a mea, Dumnezeu ştie către ce se va îndrepta. Părearea mea e că oamenii, şi eu, şi voi, şi dl Voinescu, se tem cel mai mult de aceia despre care ştiu, simt, înţeleg că le-au priceput slăbiciunile, dramele, durerile, şi mai ales vanităţile. Paradoxal, ne îndepărtăm tocmai de aceia care ne-ar putea salva şi ne apropiem de cei care ne pot distruge. Dar, ce să-i faci? Diavolul e artistul suprem al împletirii vanităţilor noastre, despre care ne face atît de srălucit să credem că sînt cele mai adînci convingeri.
Visez, de pomană, bineînţeles, la o Ligă a Intelectualilor Neimplicaţi, un fel de club exclusivist în care să fii admis ca membru al acelei comunităţi de egali, profund diferiţi în idei şi păreri, dar respectînd cu toţii aceiaşi regulă de fier: odată intrat nu poţi sprijni făţiş nici un om politic! Dacă totuşi l-ai sprijnit să fii rugat civilizat să părăseşti incinta pentru a i te alătura acelui om, dar pierzîndu-ţi pe viaţă dreptul de a reveni în Liga Intelectualilor Neimplicaţi. O să întrebaţi cine va decide dacă implicarea e sau nu „făţisă”? Simplu: votul majorităţii membrilor Ligii. Fireşte, există şi pericolul ca majoritatea membrilor să susţină făţiş pe cineva şi la vot, să se coalizeze conjunctural pentru a anula atributul de „făţiş” al adeziunii acţiunilor fiecăruia dintre ei. E un risc, dar destul de mic, care poate fi considerat neglijabil din două motive: 1) e puţin probabil ca toţi intelectualii clubului, care decid dacă acţiunea unuia dintre ei de susţinere a unui om politc e „făţişă”, să se implice simultan în susţinerea aceluiaşi candidat politic; 2) Intelectualii sînt nişte monumente de vanitate. Şi orium, clubul acela n-ar salva viaţa nimănui. Singurul lucru bun pe care l-ar face ar fi să-i impiedice pe intelectuali să arate lumii care e Nordul politic. Ceea ce nici nu e mare lucru.
