Vă admir, dle Rebengiuc, dar eu nu vreau respect! Eu vreau hîrtie igienică înmiresmată cu levănţică.

octombrie 19, 2009 0

Poate că ar fi fost interesant să trimit acest text pe adresa de mail a postului Realitatea TV, să mi-l fi citit la televizor o domnişoară drăguţă spunînd ceva de genul: „Alin din Bucureşti ne scrie că…”, dar mi-a fost teamă că n-o să-l citească pe tot în direct, aşa că l-am pus aici. E lung, recunosc, dar şi ce dacă.
Cu puţin timp în urmă, Realitatea TV a lansat o campanie numită „Eu vreau respect” care îl are în prim plan, ca vector de imagine, pe marele actor Victor Rebengiuc. Unul dintre elementele vizuale cheie ale campaniei îl reprezintă gestul său notoriu din ’89, cînd a venit la Televiziunea Romånă Mai Mult Sau Mai Puţin Liberă (de fapt, Mai Puţin), a pus pe masă un sul de hîrtie igienică şi i-a invitat pe unii dintre oratori, se ştiu ei, să se şteargă la gură. A fost un gest pe cît de ilustrativ pe atît de lipsit de urmări. |n fond, dacă stăm să ne gîndim, lucru din ce în ce mai rar de altfel, mă refer la statul pentru a gîndi (în general se aleargă spre informare) a recomanda vorbitorilor publici să se şteargă la gură cu ceva ce de regulă omul civilizat se şterge la fund e ilustrativ pentru omul politic în genere. Faptul că omul politic romån a consumat ceva mai multe laxative de-a lungul istoriei moderne a statului nostru şi, prin urmare, e ceva mai spumos, mai exuberant şi are un dicurs, ca să zic aşa, mai puţin legat, este, după părerea mea, doar o chestiune de specific naţional, nicidecum una legată de specificitatea activităţii numită în general „politică”.
Nu există, cred eu, politician care să nu aibă nevoie, în logica gestului dlui Rebengiuc, să se ştergă la gură. Singura diferenţă, cred, între democraţiile anglo saxone şi consolidate în raport cu cele balcanice şi neconsolidate, ca a naostră, căutînd disperate de vreo 150 de ani să intre în marea familie a ţărilor Europei civilizate, e poate, faptul că politicienii occidentali sînt mai constipaţi, aici contribuie şi temperamentul şi dieta, şi şi-au exersat muşchii sfincterului în vederea unei exprimări mai succinte, mai reţinute, ceea ce indirect reduce cu mult necesarul de hîrtie igienică. Oricum, o maşinărie democratică bine rulată, ieşită din rodaj cu sute de ani în urmă, ca cea engleză de exemplu, consumă foarte puţină hîrtie igienică între scrutine, deşi apar din cînd în cînd situaţii, precum cea descoperită de presa britanică în Camera Lorzilor, aceea cu banii publici cheltuiţi de membrii acesteia pe plăceri lumeşti, cînd probabil s-a făcut apel la stocul de suluri pe un deceniu. Vă rog să mă scuzaţi, dar atîta timp cît domnul Rebengiuc a pus hîrtia igienică pe masă, dezvoltarea acestei comparaţii nu poate fi considerată inelegantă şi capabilă să atenteze la pudoarea spiritelor fine. Dacă da, îmi cer scuze. Dar, să revin la ideea de respect, la logica acestei campanii şi la retorica politică subînţeleasă ca o nutriţie cu materie fecală pentru că da, în fond, asta este sensul explicit al gestului domnului Rebengiuc. O s-o iau de departe, chiar şi pentru că povestioara ce urmează merită aflată aşa, fără nici o legătură cu subiectul. Prin 1845, deşi nu e foarte sigur, un doctor vienez, despre care unii cred că era croat, cam homeopat de felul lui, Alois Drasch pe nume, se aşeza în Bucureştiul }ării Romåneşti după ce, terminîndu-şi studiile şi luîndu-şi doctoratul, se hotărîse să-şi urmeze destinul mergînd către est.
Ajuns în Valahia începu să practice nobila artă a medicinei prin Călăraşi, Mizil şi alte tîrguri în praful drumului cărora nu prea se-nghesuiseră să calce picioare de vienezi şi, mînat de oarecari succese, se hortărîse în cele din urmă să se instaleze, ceva mai confortabil, la Bucureşti. |n privinţa calităţii tratamentelor lui, amintirile şi relatările sînt controversate. Mai toate mărturiile scrise sînt tîrzii, de pe la începutul secolului XX, şi e plauzibil să credem că ele s-au rostogolit oraliceşte prin urechile şi gurile pacienţilor, care le-au înflorit sau le-au ofilit, funcţie de care cum s-au însănătoşit ori au rămas cu beteşuguri de pe urma lui; asta cu atît mai mult cu cît tratamentele pe care le aplica doctorul Drasch, uneori cu oarecare cruzime am putea spune, erau chiar şi pentru vremea aceea destul de inedite. Practician şi savant totdată, omul nostru se baza în egală măsură pe tehnici homeopate, dar mai ales pe metoda de un extraordinar succes la lumea mahalalei, aceea a sugestiei şi artei amăgirii, mai cunoscută azi ca metoda Placebo. |n orice caz, doctorului ajunsese să-i meargă binişor, îşi închiriase o cameră la hotel Avram, pe uliţa Bibescu Vodă iar mai apoi, pare-se, s-a aciuat la spiţerul Nieriesher, pe calea Moşilor, unde dătea consultaţii gratuite sau pe cîţiva lei însă avea grijă ca diagnosticul să implice musai un tratament achizionat fix din farmacia lui Nieriesher, care avea la rîndul lui grijă să-i dea casă şi masă. Cît despre sufletul lui Drasch, dacă era bun sau rău, aici, cum se crede chiar şi-n ziua de azi despre oameni ca mine şi ca dumneavoastră, unii zic că era, alţii că nu, că ba era un vindecător dezinteresat, ba că era găman şi meschin şi în timp ce recomnda o viaţă moderată, cu apă curată şi verdeţuri, el îşi turna pe gît vedre de vin şi cărnuri cu grăsimi. |n schimb, există un lucru asupra cărora toate mărturiile concordă: de la „Bucureştii de altădată” a lui Bacalbaşa pînă la „Amintirile din trecutul negustoresc…” ale lui Dimitrie Hagi Theodoraky, toată lumea e de acord că Drasch avea nişte lăboaie imense la picior, ceva nemaivăzut în Valahia, şi că-şi procura încălţări pe comandă din Suedia.
Era, dacă stăm să ne imaginăm un pic, un munte de om ce-ţi putea inspira în egală măsură şi încredere, dar şi frică; cît despre vocea lui, cea de care se folosea în terapia sugestiei, amintirile ne dau de înţeles că era tunătoare şi caldă totodată. Acum, doar bunul Dumnezeu ştie cu-adevărat cum o fi fost acest adept al psihoterapiei prin sugestie, vienez eşuat în Bucureşti, prefigurînd, pe undeva şi pe departe, statul de vorbă ca facere de bine al altui vienez de mai tîrziu, la Freud mă refer, bineînţeles. Totuşi, spre deosebire de acesta din urmă, Drasch nu ezita la o adică să trateze înţepăturile de inimă şi frigurile de amor cu laxative, era mare meşter în aşa ceva, şi dacă omul avea zile şi chiar şi un dram de noroc în dragoste îi reuşea şi tratamentul. |ncet, plecînd urechea la vorbele slujnicelor, femeile de condiţie bună s-au arătat curioase şi lumea de soi a Bucureştilor a început să-i calce pragul. Aşa se face că printre celebrităţile epocii, căreia se pare că Drasch i-a salvat viaţa cu o nimerită dietă vegetariană urmată de un laxativ de citrat de magneziu aromat cu lămîie care i-a curăţat măruntaiele, s-a numărat şi Magheru, generalul, cei născuţi mai tîrziu, dar şi şoferii de pe troleul 66, şi-l amintesc cu siguranţă fiindcă, deşi mort, el obişnuieşte să se întînească şi azi cu regina Elisabeta în Piaţa Universităţii, dar în calitate de bulevard. Auzind despre el şi despre realizările lui, comunitatea medicală a vremii, invidioasă desigur, ca şi cea de azi, pe rezultatele spectaculoase ale unui confrate străin, ca orice comunitate geloasă la urma urmei pe izbînzile unui confrate şi uneltitoare în a i le face să pară în ochii lumii doar nişte simple mîrşăvii, s-a gîndit să-i facă o farsă în urma căreia să-i dea la iveală impostura şi nepricepea. Aşa că i-a trimis spre consultare un fals bolnav, un valah de-al lor, care să se vaite că suferă de o cruntă neputinţă, aceea de a spune adevărul. Care va să zică omul s-a dat lovit de boala minciunii zicîndu-i răspicat doctorului că, oricît de mult ar încerca să se abţină, pe gură îi iese de fiecare dată numai şi numai neadevăruri. Drasch, oricît era el de neamţ, s-o fi uitat la el cu ochi mari, şi-o fi încruntat sprîncenele, l-o fi pus pe ăla să-şi scoată limba, treaba e s-a prins de cursă.
Costică Bacalbaşa, îl ştiţi, fratele lui Anton, mare ziarist, păcat c-a murit de tînăr, în fine, aşadar Costică Bacalbaşa, povestind întîmplarea, închipuit desigur căci trecuse deja aproape un veac de-atunci şi martori nici n-ar fi avut cum să trăiască, scrie că Drasch i-ar fi zis să vină a doua zi fiindcă el îi va pregăti între timp un medicament miraculos, care să-l scape de crunta boală a neputinţei de a abţine de la minciună. A doua zi, bolnavul prefăcut se prezentă la doctor, „care îi dădu o cutiuţă cu trei hapuri, spunîndu-i: – Uite, domnule, aci ai trei hapuri. Unul să-l iei acu, înaintea mea, altul mîine tot pe vremea asta şi al treilea poimîine. Clientul îi ceru un pahar cu apă însă Drasch îi zise că hapul nu trebuie înghiţit, ci mestecat. Ceea ce clientul făcu pe loc. Dar pe cînd mesteca hapul, omul începu să se strîmbe şi spuse: – Bine, domnule doctor, dar ăsta e curat că..cat. – Adevărat, aşa este, îi răspunse Drasch. Vezi dumneata, numai un hap ai luat şi ai şi început să spui adevărul. Dacă le-ai lua pe toate, n-ai să mai minţi cît vei trăi!”  Astfel, legătura dintre hîrtia igienică a dlui dlui Rebenciuc şi hapurile doctorului Drausch mi se înfăţişează a fi un sul peste timp, care derulat, străbate ca o panglică plină de învăţăminte istoria modernităţii noastre, creîndu-ne iluzia deşartă şi profund neîndreptăţită că va veni vreodată o vreme cînd vorbirea publică înşelătoare, minciuna adică, va dispărea de pe buzele vorbitorilor. Ei bine, vin eu acum şi zic, contra a ceea ce vă aşteptaţi voi, nu numai că nu va dispărea, dar mai mult, nici nu trenuie să dispară.
Omul politic, indiferent de naţie, ideologie şi epocă, este şi trebuie să fie mincinos. Minciuna face parte din trusa lui de scule. Un politician bun se deosebeşte de unul prost nu prin faptul că primul spune adevărul în timp ce al doilea minte, ci prin aceea că primul minte credibil, că ştie să facă din minciună o artă, că asemeni unui magician bun e capabil să facă să-i iasă porumbei din pălărie fără ca noi să-i zărim trucurile. Un politician bun e un artist care excelează în arta mîrşavă şi atît de folositoare a prestidigitaţiei cu probleme de interes public. Marea problemă a zilelor noastre şi de fapt, problema retoricii politice romåneşti în mai toată modernitatea ei, e că omul politic e un tip care se prezintă pe scenă cu trucuri de doi lei, pe care ştiu să le facă şi copii şi a căror mecanică ascunsă mai păcăleşte doar pensionarii şi sărmanele femei de mahala. E, cum ar veni, un fel de metodă Placebo. Seamănă la fel de bine cu o alba-neagră în care cîţiva creduli sînt păcăliţi de cei cîţiva acoliţi care roiesc în jurul şarlatnului şi care se fac că joacă şi cîştigă. Lumea se înghesuie întrucîtva, dar numai proştii joacă şi pierd, momiţi de falsul succes al asistenţilor din gaşcă. Uneori, arareori, cînd vreun politician se hotărăşte să execute un număr mai complicat, o tăiere de femeie cu fierăstrăul să zicem, treaba îi iese atît de prost încît pe la jumătatea spectacolului, după ce lama falsă a fierăstrăului i-a căzut pe jos de cîteva ori, o mai şi vedem pe damă fumînd prin culise în timp ce tipul continuă să se facă c-o tranşează pe bucăţi în faţa noastră. Aici e de fapt problema, în faptul că văzîndu-l pe Geoană şi Băsescu şi Comp vorbind mi-e evident ca lumina zilei că tipii mint prost, că ne jignesc inteligenţa, că ne cheamă toată ziua la urme pretinzînd că e vorba de numere spectaculoase de dresuri de păsări Pheonix şi cînd colo, pe scenă se suie nişte papagali în costum care se roagă insistent de nişte găini să cînte operă. |n final, găinile cotcodăcesc speriate după care ei înceacă să ne convingă că, de fapt, a fost vorba de o arie, însă mai puţin cunoscută. Iar dacă insistăm că n-a fost, tot ei se supără. Aşadar:
Eu nu vreau respect din partea nici unei persoane publice. Ştiu la fel de bine că nici Bjork (a cărei muzică îmi place) nu mă iubeşte chiar dacă ar veni să concerteze la Bucureşti şi ar striga asta pe scenă. {i la fel de bine ştiu că nici Băsescu sau Geoană nu m-ar respecta, chiar dacă ar spune-o la televizor. N-au cum să mă respecte nici dacă vor sincer asta atîta timp cît, cel puţin deocamdată nu cunosc pe nici unul. Ba chiar mă simt bine aşa şi nu vreau ca lucrurile să se schimbe. Pentru mine, iubirea şi respectul sînt chestiuni pur private. E problema mea pur personala pe cine iubesc şi pe cine respect. {i asta pentru că respectul, ca şi iubirea, se manifestă între egali, care se cunosc adînc, profund, şi între care există o circulaţie de fluide freatice care nu ies niciodată la suprafaţă, în văzul celorlalţi, ci leagă pe dededesubt, în chip întortocheat şi greu de explicat, peşterile din adîncul a două sau mai multe fiinţe umane. Respectul se acordă, nu se cerşeşte, el e un act de reciprocitate spontană şi leagă doar la nivel privat două fiinţe umane.
E o relaţie ambivalnetă bazată pe nişte chestii mult mai complicate, mai subtile şi mai delicate sufleteşte şi intelectualiceşte, decît oricare relaţie posibilă dintre un cetăţean şi o funcţionară de la un ghişeu, dintre un alegător şi un politician, dintre un plătitor de impozite şi un funcţionar public. Mă scuzaţi, dar dacă Bjork spune pe scenă că mă iubeşte sau dacă Geoană (off, să zic şi „sau Băsescu”, că la cît de tîmpiţi sînt unii cititori mi-e teamă să nu se interpreteze) pretinde că mă respectă nu pot decît să spun că e problema lor. Eu n-o iubesc pe Bjork şi nici pe Geoană nu-l respect. Cum să respecţi un om pe care-l ştii de la televizor şi cum să te respecte el care nici măcar nu te cunoaşte? De dorit, îmi doresc însă aşa: de la Bjork să cînte şi atît. De la funcţionarii publici să fie amabili şi politicoşi (mă pot înjura în gînd mai dulceag decît am fost înjurat în trecut pe site-ul Cotidianului de unii dintre comentatorii articolelor mele sau chiar şi de către cei care vor citi acest text; îi asigur pe toţi că nu mă interesează);de la doamna de la ghişeu administraţiei financiare să nu mănînce în timp ce încerc să vorbesc cu ea şi să mă lase s-o întreb înainte de a-mi răspunde; de la politicieni să mă mintă astfel încît să-i pot crede şi sa facă astfel încît să-i aleg şi data viitoare. Din păcate, dar în acelaşi timp şi din ferocire, în spaţiu public analogul respectului e politeţea, care e cel mai adesea formală şi ipocrită, dar poate fi şi sinceră şi intensă, la fel cum iubirea ia forma admiraţiei, care e pasibilă de fluctuaţii şi schimbări, adesea meteorologice, dar poate fi la fel de bine statornică. Doar dacă politeţea avansează lent şi sinuos sau, dimpotrivă, rapid şi efervescent, în direcţia unei relaţii private ea poate ajunge să devină respect, dar atunci iese din spaţiul public. Cum, la fel, admiraţia se poate sfîrşi, sau începe, mă rog, în iubire. Tocmai de aceea eu nu vreau respect de la persoanele publice, indiferent dacă ele sînt politicieni, vedete de muzică populară, analişti de gastronomie teoretică sau telejurnalişti. Vreau politeţe, inteligenţă şi un strop de curaj. Nu mult, puţin, atît cît să-mi inspire credibilitate. Respectul nu-l vreau de la nici o persoană publică şi-l dau doar în plan privat cui vreau eu, pe criterii subiective şi secrete. Altfel, visez o Romånie în care funcţionarii publici să-mi zîmbească ipocrit cu gura pînă la urechi şi să-mi vorbescă politicos, atît ca limbaj cît şi ca ton, şi în sinea lor să nu dea doi bani pe persoana mea.
Îmi doresc o Romånie modernă în care polirticienii să nu încalce legile, chiar dacă legile astea sînt făcute în primul rînd şi cu precădere în favoarea lor şi a celor care au făcut pe lîngă ei un lobby eficient, lobby ce le-a fost benefic atît politicienilor, lobbyştilor, cît şi celor care i-au angajat pe lobbyşti. Uneori, conjunctural, eu sau oricare dintre dumneavoastră, în funcţie de interesul fiecăruia, putem facem lobby sau angaja pe cineva care să facă asta în fvaorae noastră. Din păcate, treaba asta se face deocamdată ascuns, se evită impozitarea, şi se continuă ipocrizia şi evaziunea fiscală. {i în timp ce toată lumea trage sfori, aşa cum e normal şi firesc într-o democraţie, aceeaşi toată lume vorbeşte de binele poporului. {i cînd zic toată lumea, mă refer simultan la politicieni, afacerişti, ziarişti şi organizaţii civice. Problema apare cînd discutăm în termeni de competneţă/responsabilitate, chestii di astea. Atunci, fireşte, ce poţi să spui dacă Sarkozy care-l pune pe fiu-său colector şef în La Defense, crede că el e cel mai competent sau Băsescu zice că Johannis e un simplu profesor de fizică? Ceea ce mă uimeşte în privinţa percepţiei oamenilor legat de acest regim aparent optim, mă refer la pluripartitism combinat cu economie de piaţă, e că au de la el pretenţii spirituale, vor să-i salveze colectiv, să-i ducă într-o lume mai bună şi mai dreaptă. E simptomul bogătunului care şi-a închiriat o femeie sueprbă şi nu se mulţumeşte cu serviciile ei sexuale şi de prezenţă publică agreabilă, vrea să-l şi iubească, ba chiar să-i facă şi mîncare cum şi făcea maică-sa.
O să spuneţi că e reflexul xomunismului, a istoriei unui neam de ţărani şi slugi neînvăţate cu gîndul că ceea ce ajung să aibă e ceea ce obţin ei, nu ceea ce li se dă. E şi asta, dar nu numai asta însă nu vreau să insist pe acest subiect deoarece risc să intru în zona convingerilor private, care, fireşte, nu pot face obiectul unei exprimări publice. Aşadar, eu vreau o Romånie în care să existe autostrăzi impecabile construite de companii care le-au executat la un preţ profitabil pentru patronii lor, nu la un preţ de cinci ori mai mare decît l-ar fi putut face o companie similară, care n-a reuşit să-şi facă un lobby eficient. Vreau o Romånie în care să se fure cinstit şi decent ca în orice ţară civlizată, o Romånie cu policieni politicoşi, retori inteligenţi şi cît de cît subtili, magicieni ai discursului şi ai managementului chestiunilor publice care să-şi merite banii, nu saltimbanci ordinari. Nu vreau respect de la Băsescu, ci doar să nu-mi mai sfideze inteligenţa şi simţurile ca un farseor căruia îi cad damele şi juveţii din mînecă în timp ce el se chinuieşte să mă convingă că scoate cărţi de joc din nas. De la Vanghelie, ca să dau un exemplu şi de la ăilallţi, n-am pretenţii aşa de mari. Fireşte, nu vreau nici urmă de respect, ci doar să reuşească, amărîtul, să-mi expună într-o limbă romånă simplă şi fluentă ceea ce, uneori, pare să-i treacă prin cap. Culmea, îmi doresc chestii şi de la ziarişti, multe de tot, dar despre asta într-un episod viitor.
În orice caz, trebuie să înţelegem clar, să ne facem tricouri cu asta la o adică, să facem magneţi de frigider dacă e cazul, dar, oameni buni, democraţia şi capitalismul nu oferă nici idealuri, nici sens în viaţă, nici respect, nici nimic. |i lasă libertatea să-şi ia el, ce vrea şi pentru asta plăteşte un vot. E ca la supermerket. Alegi, plăteşti şi-şi vezi de treabă. Nu trebuie să te împriteneşti nici cu vînzătoarea, nici cu patronul, nici cu vreunul dintre clienţi. Important e să nu te fure şi să-şi vorbească politicos. Atîta tot. Nu să te respecte, nu să iubească, nu să te admire. Uneori, adesea, şi patronii spun că le pasă de voi, că fac produsele alea minunate ca să vă fie vouă bine. Ei bine, mint. Dar mint credibil. În realitate, îi doare undeva de voi, vor doar să se îmbogăţească peste măsură. De ce? Aşa cred ei că e bine să faci în viaţă. Avem de-a face, poate, cu regimul ultim al omenirii, regimul în care fiecare face ce vrea cu condiţia să nu-şi deranjeze vecinul. Însă, cum majoritatea oamenilor n-are cine ştie idei năstruşnice despre la ce e bună viaţa şi pentru ce ne-a fost ea dată, mai toţi se vor apuca să facă ceea ce văd că fac cei din jurul lor: adică să se îmbogăţească şi să-şi cheltuie banii pe prostii, în chip paşnic, fiecare în felul lui, apteptîndu-şi cît mai plăcut moartea şi lăudîndu-se unii în faţa celorlalţi.
Nu spun că e bine sau că e rău, şi asta pentru simplul motiv că democraţia capitalistă n-are nici o legătură cu morala, tot aşa cum apa n-are nici o legătură cu faptul că peştii se mănîncă între ei sau cum n-are legătură trotuarul cu prostituţia. Cert e că, pe parcursul procesului de invidie reciprocă, organizare şi îmbogăţire nu moare nimeni. Nici de gloanţe, iar de foame din ce în ce mai puţin. Şi asta e, într-un anume sens, tot ce contează. |n orice alt regim inventat de oameni s-a murit la greu şi se una, şi de alta. Restul, cum spuneam, e viaţă privată în care unii se gîndesc la Dumnezeu şi la cele veşnice, alţii citesc cărţi şi le degustă estetic, alţii se visează regi, alţii beau un pahar de vin cu cei cîţiva pe care-i cunosc, respectă şi iubesc, alţi se gîndesc cum să-şi facă o casă mai frumoasă decît a vecinului, alţii cum să-şi ia un Lamborghini pe care să-l ţină în faţa blocului, lîngă Mall. Fiecare îşi obţine fericirea cum şi cît îl duce capul şi sufletul lui.
Revenind un pic la respect, politică şi hipermarkete, eram într-o zi, după 20 de ani de capitalism, în faţa unui raft lung cu un cărucior de oţel cromat şi-mi luam hîrtie igienică cu parfum de levănţică, preferata mea. Alături, o pensionară elegantă, cu ochelari fini, imaginea clasică a posesoarei unei pensii babane de urmaş a unui soţ bine plasat în ierarhia Vechiului Regim, stătea în cumpănă între hîrtia cu aromă de piersică şi cea cu aromă de trandafiri. M-am retras puţin deoparte şi, amintindu-mi de curpapirul comunist al adolescenţei, un subtil intrument de tortură, am început să studiez profilul clientelei la acest gen de hîrtie igienică relativ scumpă. Am observat că oameni de toate condiţiile economice şi sociale, chiar şi cei ce ar putea fi consideraţi săraci după produsele ieftine din căruciorul lor, luau hîrtie igienică scumpă. De ce oare preferau să se ieftinească la mîncare şi să se scumpească la igienică? Am meditat la asta şi cred că motivul e că hîrtia igienică e foarte importantă în viaţa privată a romånului. |n ea se ascunde încă trauma nu atît a penuriei comuniste din anii ’80, cît senzaţia de umilinţă şi dispreţ pe care o încorpora acest banal „bun de larg consum” cu care, puteai să te şi răneşti în timpul folosirii.
Nu vreau să spun că Ceauşescu a căzut din pricina hîrtiei igienice produse în fabricile regimului său, a acelei hîrtii igienice pe care dl Rebengiuc a pus-o pe masă, dar pot să afirm că unul dintre motivele pentru care oamenii au urît atît de mult ceauşismul a fost calitatea hîrtiei igienice şi că olteanul ăla nebun a plătit cu moartea şi din pricina curpapirului. Oamenii simpli, consumatorii ca să zic aşa, cei pe care-i durea-n fund şi de libertate şi de ideologie, s-au simţit dispreţuiţi, umiliţi şi călcaţi în picioare nu de ideile lui Marx şi Lenin, cît de faptul că erau puşi în situaţia să se şteargă la fund cu ceva evident şi profund impropriu pentru aşa ceva. E cu atît mai interesant că oamenii s-au simţit deranjaţi de asta cu cît marea majoritate erau prima generaţie de la opincă. Bunică-meu, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, culmea coincidenţelor pe care le puteţi identifica în textul pe care tocmai l-aţi citit, prefera să se şteargă cu revista „Pentru Patrie”, pe care obişnuia s-o citească pe budă şi din care, în final, rupea paginile şi le mototolea ca să le dea o oarecare catifelare. Folosise toată viaţa lui lungă şi grea, în care călătorise odtă cu linia fronturilor de luptă şi cu istoria Romåniei de la Odessa pînă în Tatra şi înapoi în Cîmia Dunării, folosise aşadar tot ce-i căzuse în mînă, de la tradiţionalii coceni bătuţi, hîrtia igineică ancestrală a ţăranului romån, pînă la frunzele de brusture şi alte vegetale ale cîmpului, însă niciodată nu s-a lăsat amăgit de sulul de glaşpapir produs de industria ceauşită de bunuri de larg consum.
Aşadar, cred că obsesia hîrtiei igienice şi dorinţa de a folosi una de calitate le-a rămas în suflet romånilor ca o alinare, ca un răsfăţ suprem, ca o manifestare profundă, consumată însă în manieră privată, a răbufnirii de revoltă contra umilinţei şi dispreţului. Totuşi, azi, în materie de politică, pe 22 noiembrie anul curent, ăia puţini cîţi se vor duce la urne, vor sta săracii ca un ciorchine îngheţat de pensionari în faţa unei Alimentare comuniste, aşteptînd ca nişte ţaţe arogante, numite pe atunci impropriu „vînzătoare”, să catadicsească să le înghesuie în sacoşele lor de cîrpă tarse la maşina de cusut, ecologice avant la lettre, cîteva suluri de hîrtie igienică rugoasă, în care se vedea în palimsest aşchiile de lemn netocat care urmau să le rănească spaţiul intim.
Închei acest scurt excurs în istoria obiceiurilor igienice ale poporului romån şi a reflecţiei legate de respectul care ni se cuvine îndemnîndu-vă să nu uitaţi totuşi că viaţa noastră privată e adevărata noastră viaţă şi că, dincolo de toate, există un loc în care politica, înţeleasă ca viaţă publică, se întîlneşte cu hîrtia igienică, cu amintirea comunismului, cu viaţa, cu moartea: locul acela e ziarul citit pe budă, sau „privată” dacă preferaţi un alt termen. E cel mai intim loc din casele noastre, în care poţi sta uneori absorbit de un editorial bun, un loc a cărui frecventare zilnică e indispensabilă fiinţei umane, însă un loc în care, indiferent cît de comod ar fi amenajat şi oricît de fină ar fi hîrtie igienică şi orice mireasmă ar avea ea, e decisiv să nu zăboveşti mai mult de o jumătate de oră. Atît ar trebui să acorde zilnic un om civilizat şi deştept vieţii politice şi politicienilor. Cît despre respect, încetaţi, vă rog, să mai aşeptaţi ca politcienii să vă dea ceva de bunăvoie! Nu vă vor da niciodată nimic, cu atît mai puţin respect. Deocamdată e important să mergem la urne ca la supermarket. Acolo putem vota şi putem închina cîteva gînduri acestui uimitor paradox de marketing care este hîrtia igienică înmiresmată! Un paradox fel de mare ca trusele de machiaj mortuare sau ca democraţia capitalistă însăşi.

Avatar
VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.