We’re spinning too fast!
Acum cateva zile am intrat, ca de obicei, in patiseria de la parterul blocului meu sa-mi cumpar obisnuita si delicioasa placinta cu branza dulce.
Din sens contrar se apropia incet de usa un domn in varsta, chiar foarte in varsta. Coscovit de greutatea anilor si multitudinea cozilor la paine, cu orizontul redus la griul murdar al asfaltului, se deplasa cu greu spre ceea ce pentru el, prin comparatie, putea foarte bine sa fie un paradis al panificatiei.
Costumul vechi dar curat, palaria din alta epoca si esarfa de la gat erau semne ale unei certe apartenente la o clasa de mijloc din alte veacuri, poate un profesor, poate un contabil, in niciun caz un inginer sau ofiter in rezerva.
Intra cu greu in magazinul care, e clar, nu-i era familiar, se uita oarecum pierdut spre rafturile pline de paini, franzele, chifle si saleuri.
Desi vanzatoarele de aici sunt chiar politicoase cu clientii, e clar ca nu “simt” personajul, ca le e greu sa se racordeze si raporteze la diferenta de generatii, la lentoarea batranului usor pierdut in modernismul junglei actuale. Ii lanseaza, din rever, usor peste umar si mult, mult prea sec si rapid, intebarea “Ce va dau?”. Nici macar eu nu eram convins cine era destinatarul intrebarii. Pe langa urechile domnului profesor, sau contabil, aceasta trece cu viteza, ca un trasor in noapte. Nici nu-si da seama cine a “tras”, in timp ce inca se chinuie sa identifice painea pe care o dorea. Fara sa astepte vreun raspuns, domnisoara cu pricina crede ca a inteles ceva si, vrand sa fie amabila, sare peste domnul in varsta si-mi lanseaza aceeasi precisa intrebare. Din respect pentru jumatatea de secol care ma despartea de cel din fata mea, ii fac semn ca am timp si o rog din priviri sa-l serveasca pe acesta.
Tranzactia e lenta, raspunsurile vin moi si soptite, o gramada de lucruri se petrec in magazin fara ca batranul sa le perceapa, insa painea e proaspata. Pentru el asta e cel mai important.
In spatele lui este un feliator automat, culmea gratis, care ar putea sa-i usureze munca de acasa, insa el nu stie nici cum se foloseste, nici macar ca exista.
In timp ce mana lui prinde incet plasa cu franzela, vanzatoarea, va aduc aminte destul de politicoasa de altfel, trece pe foc automat si improasca in stanga si dreapta intrebarea standard “Ce va dau?”, de data asta returul de informatie si bani venind in tempo modern, sustinut, spre binele patronului.
Pus pe ganduri, in timp ce batranul parasea incet patiseria, imi aduc aminte de un graffiti de pe cladirea Teatrului din Cluj, unde cineva scrisese, acum multi ani “Opriti Pamantul. Vreau sa ma dau jos.”
Ne invartim prea repede, scapam prea multe momente, detalii, trairi. Trageti aer in piept si aveti curajul sa reduceti viteza din cand in cand. Priviti-va parintii, bunicii, destupati o sticla de vin bun pe care sa-l sorbiti incet, iesiti in natura si ascultati frunzele, numarati norii. O sa vedeti o lume schimbata, minunata, care nu tine neaparat pasul cu valtoarea actuala.
