White Denim, Fits, Full Time Hobby, 2009
Două dintre clipurile lor îi arată drept ţărănoi zdrăngănind în dosul rulotelor, prin preajma frumuseţilor white trash accesibile şi în văzul copiilor neglijaţi – e doar o imagine, fireşte. Ceva mă face să cred că White Denim nu l-au votat pe George Bush pentru cel de-al doilea mandat, dar asta nu-i împiedică să sune tipic americăneşte: nu e o critică, dimpotrivă.
Dacă vocea lui James Petralli ar fi ceva mai hotărâtă, ai zice că Iggy Pop s-a însurat şi s-a retras la ţară. Influenţa Stooges e vizibilă din deschidere. „Radio Milk: how can you stand it” porneşte cu percuţie zdravănă, riff-uri scurte şi versificaţie înghesuită.
Basul ţine totul laolaltă cale de vreo trei minute, după care ritmul se schimbă abrupt şi inexplicabil şi te trezeşti în plină contemporaneitate new-yorkeză.
Şi tot aşa în prima parte a albumului. „I start to run” e cântecul cel mai cunoscut şi cel mai corect (poate prea corect): rock şaptezecist în formă şi în intenţie – vânos, curat, direct. După aceea se produce o ruptură subliniată apăsat (poate prea apăsat): „Sex Prayer” şi „Mirrored and Reverse” par împrumutate de la Doors, iar „Paint Yourself” n-ar părea nelalocul ei într-un album al neo-folkistului Devendra Banhart.
Prea multe asemănări, înrudiri şi influenţe, veţi spune, şi chiar aşa stau lucrurile: agreabil de la un capăt la celălalt, „Fits” nu pare – cel puţin la primele ascultări – albumul unei singure trupe. Nici ruptura despre care vorbeam nu ajută foarte mult: în prima parte dau în tobe şi în chitări ca apucaţii, în cea de-a doua devin pe nepregătitelea meditativi. Cu un strop de răbdare, însă, schimbarea de atitudine nu mai pare atât de forţată.
Iar atunci când White Denim se relaxează (cam târziu, ce-i drept), le iese un mic giuvaier pe jumătate acustic, melancolic şi jucăuş deopotrivă, „Regina Hoolding Hands”. Nu mă pot abţine – chiar şi aici se simte însă umbra cuiva mai mare (Modest Mouse). „Syncn” închide povestea domol-echivoc, cu vreo două viteze mai lent decât ceea ce s-a întâmplat până acum.
Cu toate păcatele lui, „Fits” pică bine. Are un aer familiar şi non-agresiv. Nu musteşte de creativitate, dar nici nu păcătuieşte semnificativ. Şi dacă tot suntem într-o epocă revivalistă, nu văd nimic greşit în a-ţi căuta rudele de sânge mai departe de anii ’80. Încet-încet, fără să-ţi dai seama când şi cum, câteva cântece ţi se caţără în memorie şi se dau destul de greu duse.
