White Denim. Americani. În sensul bun al cuvîntului


    White Denim, Fits, Full Time Hobby, 2009
    Două dintre clipurile lor îi arată drept ţărănoi zdrăngănind în dosul rulotelor, prin preajma frumuseţilor white trash accesibile şi în văzul copiilor neglijaţi – e doar o imagine, fireşte. Ceva mă face să cred că White Denim nu l-au votat pe George Bush pentru cel de-al doilea mandat, dar asta nu-i împiedică să sune tipic americăneşte: nu e o critică, dimpotrivă.
    Dacă vocea lui James Petralli ar fi ceva mai hotărâtă, ai zice că Iggy Pop s-a însurat şi s-a retras la ţară. Influenţa Stooges e vizibilă din deschidere. „Radio Milk: how can you stand it” porneşte cu percuţie zdravănă, riff-uri scurte şi versificaţie înghesuită.
    Basul ţine totul laolaltă cale de vreo trei minute, după care ritmul se schimbă abrupt şi inexplicabil şi te trezeşti în plină contemporaneitate new-yorkeză.
    Şi tot aşa în prima parte a albumului. „I start to run” e cântecul cel mai cunoscut şi cel mai corect (poate prea corect): rock şaptezecist în formă şi în intenţie – vânos, curat, direct. După aceea se produce o ruptură subliniată apăsat (poate prea apăsat): „Sex Prayer” şi „Mirrored and Reverse” par împrumutate de la Doors, iar „Paint Yourself” n-ar părea nelalocul ei într-un album al neo-folkistului Devendra Banhart.
    Prea multe asemănări, înrudiri şi influenţe, veţi spune, şi chiar aşa stau lucrurile: agreabil de la un capăt la celălalt, „Fits” nu pare – cel puţin la primele ascultări – albumul unei singure trupe. Nici ruptura despre care vorbeam nu ajută foarte mult: în prima parte dau în tobe şi în chitări ca apucaţii, în cea de-a doua devin pe nepregătitelea meditativi. Cu un strop de răbdare, însă, schimbarea de atitudine nu mai pare atât de forţată.
    Iar atunci când White Denim se relaxează (cam târziu, ce-i drept), le iese un mic giuvaier pe jumătate acustic, melancolic şi jucăuş deopotrivă, „Regina Hoolding Hands”. Nu mă pot abţine – chiar şi aici se simte însă umbra cuiva mai mare (Modest Mouse). „Syncn” închide povestea domol-echivoc, cu vreo două viteze mai lent decât ceea ce s-a întâmplat până acum.
    Cu toate păcatele lui, „Fits” pică bine. Are un aer familiar şi non-agresiv. Nu musteşte de creativitate, dar nici nu păcătuieşte semnificativ. Şi dacă tot suntem într-o epocă revivalistă, nu văd nimic greşit în a-ţi căuta rudele de sânge mai departe de anii ’80. Încet-încet, fără să-ţi dai seama când şi cum, câteva cântece ţi se caţără în memorie şi se dau destul de greu duse.


    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here