Arina Delcea: O mie de șanse ratate într-o Românie în care și condamnările sunt pe pile

 

 

Ați auzit? S-a rezolvat dosarul 10 august. Doi bărbați au fost condamnați definitiv la închisoare cu executare. Este vorba despre doi din cei care au agresat-o pe jandarmeriță în Piața Victoriei, în urmă cu doi ani și jumătate. Gata. Ne-am liniștit acum. Știm că huliganii sunt pedepsiți în țărișoară. Gata. Acum putem să ne plimbăm nestingheriți pe străzi; putem să ne adunăm să protestăm, dacă ne supără ceva, fără temeri. Oare? Ce rezolvă oare decizia asta a instanței acum? Acum, adică în oricare moment înainte de condamnări pentru reprimarea violentă a manifestației de către oamenii legii, de către jandarmi înarmați cu autoritate.

 

Sigur, toți românii care nu respectă legea trebuie să tragă ponoasele. Asta cere statul de drept. Așa e normal într-o democrație. Nu-mi pot închipui chinurile prin care a trecut jandarmerița în seara aia. Am văzut toți imaginile. Dar să ne uităm la prima propoziție a paragrafului… toți românii care nu respectă legea ar trebui să tragă ponoasele. Chiar dacă printre românii ăia sunt oameni ai statului. Sau poate cu atât mai mult cu cât sunt chiar cei care se presupune că ne protejează. Nu este oare factor agravant când primești o bâtă în cap sau gaze lacrimogene în față tocmai de la cel spre care întinzi brațele să te ajute? – nu că apelezi tu la bunul lui simț, ci pentru că asta a promis, și-a asumat că face când a îmbrăcat uniforma-. Nu strigau chiar și politicienii că este nevoie de celeritate în rezolvarea unor astfel de cazuri? Din 10 august 2018 și până acum s-au scurs aproape o mie de zile, o mie de șanse pentru statul român să ne arate că violența este de netolerat pe meleagurile noastre, să ne încurajeze să protestăm când simțim, că nu plecăm din piață cu răni fizice și psihice. Să-i pedepdească pe cei care au făcut rău sutelor de mii de români care ce voiau?… respectarea statului de drept. Ce ironie.

 

Victimele reale ale represaliilor din 10 august 2018 nu sunt doar cei care își strigau nemulțumirile în fața Guvernului. Suntem noi toți, care ne-am uitat îngroziți la turnura pe care au luat-o manifestațiile, care am rămas blocați în fața televizoarelor, crezând că așa ceva nu se poate întâmpla într-o țară cu istoria noastră recentă. Îmi amintesc că am prezentat primul jurnal de știri de a doua zi dimineață. O dimineață tristă, în care nu i-am întâmpinat pe telespectatori cu zâmbete. Azi e o zi la fel de tristă. O nouă zi în care… ți-e greu să admiți că așa e țara în care te-ai născut și în care ai ales să trăiești în continuare.

Sau poate că e mai simplu. Jandarmerița = una bucată victimă. Atacatori = șapte bucăți. Firește au fost suficiente 912 zile de anchetă ca să vezi care cum trebuie pedepsit, în condițiile în care aveai, tu, instanță dragă, poate mii de ore de filmare. Invers… victime au fost sute de români, iar atacatori… mulți, mulți jandarmi. Firește, mult, mult mai greu de anchetat. Aș puncta că ce au făcut sau ce n-au făcut oamenii legii a fost live, la televizor. Iar camerele au și buton rec. A fost folosit din plin în seara aia de zecile de operatori care și-au luat și ei bătaie, dar au filmat în continuare, deși nu au depus neapărat un jurământ la învestirea în funcția de cameraman. Au făcut ce au învățat, ce le-a cerut datoria. Voi, jandarmilor, ce ați făcut? Voi, procurorilor; voi, judecătorilor? Voi, oameni ai legii, ce ați făcut? Ah! La voi cred că se aplică vorba aia: o mână o spală pe alta. Că altfel nu-mi explic cum de dosarul în care sunt anchetate abuzurile jandarmilor se plimbă între instanțe. Sau mai bine spus, stă, că nici măcar nu se plimbă. Iar capii mișcării sunt bine mersi și azi.

Nu este o vănătoare fără sens a vinovaților. Aici nu e vorba de setea aia de sânge, despre mulți spun că este meteahnă românească. E vorba de un principiu pe cât de logic, pe atât de simplu. Condamnarea bătăușilor „în spiritul legii” arată cine, ce, asupra cui, unde, cum, când, de ce a greșit. Este singura cale ca acele „ce, unde, când, cum, de ce” să nu se mai repete. Altfel mi-e teamă că „cine” rămâne tot acolo ori undeva mai bine. Sau doar își schimbă părul, nu și năravul. Noi, „asupra cui”, din păcate, parcă avem prea des motive să fim tot acolo, în piață, indiferent cine locuiește vremelnic în palatele statului. Deci tot la „cine” e problema.

În fine. Poate doar trăim într-o țară în care și condamnările sunt pe pile.

Sursa: Vox Publica

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here