Silviu Brucan în particular despre Iliescu şi Constantinescu
Rar mi-a fost dat să văd bătrîn mai încîntat de sine însuşi decît Silviu Brucan. În 97, începuse să se zaharisească: nu mai avea mersul lui spornic cu paşi mici, implacabili, dar îşi freza optimist cele cîteva fire de păr, iar pe stradă răspundea zîmbitor la saluturile necunoscuţilor. Vine, după multe insistenţe, la o emisiune la Europa Liberă. „Lasă, dragă, ce eu nu ştiu că mă atacaţi?!” Păstrase totuşi Europei Libere o anumită recunoştinţă pentru difuzarea Scrisorii celor şase, pe vremea lui Ceauşescu. Emisiunea era înregistrată. Mă întreabă
