Eu cu cine votez? Comentariu literar despre cum vorbim fără să-l cunoaştem pe Caragiale

noiembrie 12, 2009 0
Lui Caragiale i‑a făcut probabil o deosebită plăcere să ne lase diverse blesteme pe cap. Unul dintre ele e replica cetățeanului turmentat: „Eu cu cine votez?“. Care a rămas în popor cu sensuri evident complet aiurea față de contextul piesei lui I.L. Caragiale.

E aproape o regulă ca un citat folosit abuziv să devină, în timp, curat meșteșug de tâmpenie. Să ne readucem aminte, așadar, exact contextul în care apare în piesă celebra replică. Poate fi folositor inclusiv în procesul actual al hotărârii votului. Dar nu deduceți din asta că I.L. Caragiale ar fi actual – asta e o altă vorbă care mă înnebunește – nu, nu e actual, e un tip foarte deștept care ne trimite, de la distanță de mai bine de o sută de ani, mesaje mult mai profunde decât „clasa politică e superficială și trebuie să râdem de ea“ (am tradus în fugă cam ce se subînțelege când se vorbește despre „actualitatea“ clasicului).
cara
Așadar, prima apariție a cetățeanului turmentat, în actul I, aduce cu sine o informație prețioasă: scrisoarea care i‑ar putea compromite pe amorezii Zoe și Tipătescu a trecut pe la el. Venise s‑o aducă. Intenția pare să fie o încercare de infiltrare în lumea mare a politicii. Numai că scrisoarea ajunsese între timp la Nae Cațavencu. Cetățeanul turmentat are peste ceva timp o confruntare cu respectivul Nae, pe care‑l acuză că l‑a îmbătat ca să‑i ia prețioasa hârtie. La sfârșit se întâlnește iar cu același personaj într‑un context foarte interesant: mai e un sfert de oră și se închid urnele, iar cetățeanul turmentat nu înțelege cum se scrie numele candidatului pe care trebuie să‑l aleagă.
Și atunci Cațavencu îi scrie pe buletin numele: Agamiță Dandanache.
Votul cetățeanului turmentat nu interesează pe nimeni, aparent. Prefectul îi și zice, la un moment dat, să voteze cu cine poftește numai să nu fie atât de agasant. Numai că cetățeanul îi replică: „Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă…“. Putem fi leneși și să deducem din tot acest pasaj că e exact ca acum – alegătorul, vai de capul lui, este amețit de campanie și se lasă manipulat.
Dar nu e vorba despre „actualitate“, este vorba despre ceva mai mult în natura umană. Cetățeanul turmentat putea fi un soi de Cațavencu, putea să capete importanță, putea să dețină acea scrisoare de amor care deschide calea politică, dar nu a știut să facă față competiției: Cațavencu l‑a îmbătat și i‑a furat‑o.
Jocul turmentării este un soi de cântec de jale. Când nu ești în stare să concurezi, îți mai rămâne să alegi. Lucru valabil, la un alt nivel, și pentru ambițiosul Nae, care se trezește pe cap cu acel candidat-surpriză ce deținea o scrisoare și mai puternică: Agamiță Dandanache. Cetățeanul turmentat gândește exact în același fel precum acei politicieni din jurul său. Înțelege perfect totul, nu e deloc bulversat. Dimpotrivă, știe foarte clar ce are de făcut: așteaptă în rând cu toată lumea politică desemnarea „de la centru“.
Ce înțeleg eu de la Caragiale? Că ipocrizia alegătorului e cel puțin la fel de mare ca a politicianului competitor (cu mențiunea că atunci când a fost scrisă piesa votul era cenzitar). Cetățeanul turmentat joacă rolul naivului, exact cum Cațavencu joacă rolul idealistului. Alegătorul, în timpul electoralelor, suferă un proces de inocentizare forțată. Și da, asta‑mi amintește de reacția alegătorului de acum: „vai, ce mă scârbesc ăștia“, „vai, dar ce politicieni proști avem“, uitând să‑și facă un scurt examen al vieții din jur, al relației cu ceilalți și să observe că uneori e parte perfect integrantă dintr‑un sistem corupt. În acest caz nu de actualitate vorbim, ci de reflexul profund uman de a te infantiliza atunci când ai de ales. Ca să‑mi întăresc interpretarea, urmăriți cum devin adulții niște copii scăpați de sub control atunci când au de ales între mai multe produse dintr‑un supermarket – cine poate fi matur cu un raft întreg de posibile alegeri în față?
„Actualul“ Caragiale nu avea însă cum să știe de malaxorul manipulărilor aduse de epoca mediatică. De aceea a și scos în evidență o constantă de altă natură: infatuarea omului simplu care alege. E comică și cinică din partea alegătorului, pe cât e de machiavelică la politicieni.
Acum zece zile a murit la 100 de ani unul dintre cei mai mari antropologi ai lumii. Citiți „Tropicele triste“! E vorba despre Claude Lévi‑Strauss. Ei bine, el a spus la un moment dat un lucru profund și frumos despre cel dominat și cel dominator. Eu zic că o putem pune în relație și cu dilema propusă lui Caragiale despre relația alegător‑ales, în care întrezărim o sclipire din întunericul ființei umane. Scrie Lévi‑Strauss despre „sălbaticii“ săi de care s‑a ocupat toată viața: „Când noi facem greșeala de a crede că sălbaticii sunt exclusiv conduși de nevoi organice și economice, uităm să observăm că și ei ne privesc adresându‑ne același reproș, și că dorința lor de a cunoaște pare mai echilibrată decât a noastră“. Citiți‑l și încercați să priviți puțin viața de pe Dâmbovița precum viața de pe Amazon.


Am preluat acest articol din preaiubita revistă MoneyExpress.🙂

Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca
VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.