…prin Lima, cu bocancii de gat…
…de ce ti-e frica nu scapi. Mi-a fost frica de Lima, prima halta in drumul spre jungla, si nu degeaba. Citisem pe internet si in ghidurile de calatorie povesti dintre cele mai nastrusnice depsre Lima: ba ca e asediata de teroristi, ba ca trebuie sa-ti tii mana inclestata pe portofel, ba ca poti fi rapit la o adica in drumul de la aeroport spre centru, etc…
“Bazaconii!” – mi-a replicat Alina, soru-mea, care e medic in Franta. Un coleg peruan, Montoya, ii facuse cea mai buna descriere a Limei – “un fel de Bucuresti in anii ’90”. Daca ai inca instincte de est-european n-ai a te teme!
Asa a si fost, cu o exceptie – bagajul; rucsacul meu in care, chipurile, se gaseau toate cele trebuinciose unei expeditii in jungla: de la sticla menita a purifica apa din balti pana la pasta de dinti, trecand prin cutit, medicamentele anti-malarie, foaie impermeabila si chiloti. O ora a durat asteptarea cu ochii pe banda pe care se invarteau, nebagate in seama de nimeni, un geamantan rosu si ceva invelit in cateva straturi de plastic. Era 12 noaptea. Eram in Peru. In jurul meu nu mai era nimeni, asa ca m-am pornit spre biroul de reclamatii. Pe care l-am gasit dupa o alta jumatate de ora de intrebat cu mainile. In fata mea, un cuplu de americani trecuti de a doua tinerete, vineti de suparare: Nu. Nu-si pierdusera bagajele, dar unul dintre geamantanele acelea minunate care seamana cu aluminiul dar nu e, se turtise la un colt: “Cum e posibil asa ceva-” se intreba americanul, spumegand usurel la colturile gurii, “- cand am dat pe el 500 de dolari tocmai pentru ca NU se turteste?” Peruvianul a ridicat, indiferent, din umeri. Nu era el responsabil cu reclama. Ceva construit pentru a nu se turti in America de Nord se poate, fara mare scofala, turti in America de Sud. Chestie de geografie fara frontiere.
Mi-a venit randul la reclamatii dupa ora unu din noapte, dupa ce americanul a trecut de la vanat la rosu-aprins, a inghitit vreo trei pastile si-un sfat prietenesc de la nevasta, cum ca n-are nici un rost sa faca un atac de cord pe chestia asta. Aferim. Ii explic vorbitorului de limba engleza ce si cum. Ma simt ca-n Bucuresti, la Bagaje Pierdute. Imi zice: “-Daca nu e azi, inseamna ca vine maine.” “-Maine cand?” – intreb eu. “-Maine, la aceeasi ora”, raspunde el. “Maine la aceeasi ora”, zic eu, “trebuie sa fiu in Iquitos”. “Pai atunci vi-l trimitem in Iquitos”, zice el, imperturbabil. “Cand?”, intreb. “Poimaine”, raspunde el. “Poimaine dimineata e prima cursa spre Iquitos”. (Ulterior aveam sa aflu ca sunt doar doua – una dimineata, una seara.)
Trag adanc aer in piept si incerc sa ma relaxez. Reusesc peste asteptari: plecasem, la urma urmelor, intr-o aventura. Or, ce aventura e aia fara picanterii de genul bagaje pierdute? Ce aventura merge dupa program (care “program”?). Completez asadar, resemnat, formularul de bagaje pierdute si ma indreptat spre iesire. Ca tot est-europeanul patit, am, oricum, esentialul la mine: omnia meum mecum porto. Pantalonii “de jungla” erau pe mine, la fel si camasa. Undita (prima cumparata in America) era in mana. Bocancii “de jungla” (“goratex” sau asa ceva, cumparati de Ancutza cu bani mai multi decat m-as fi indurat eu sa dau) stateau bine-multumesc agatati de gat – si asa aveam sa umblu ziua urmatoare prin Lima. (In treacat fie spus, si camasa si bocancii si-au facut toti banii.)
La iesire- surpriza! Alvarez, peruvianul “antamat” pe filiera Alina – Montoya sa ma astepte, ma chiar astepta, in ciuda intarzerii de vreo doua ore si a orei tarzii. Cu douazeci de dolari in Lima esti un mic Cocos. (va urma).
