Suntem gata să protestăm, da' să fie supermișto
Acum două zile, scriam că ar trebui să reîncepem să le dăm semne politicienilor că nu suntem morți. Că existăm, suntem sătui până peste cap de bătaia de joc la care asistăm de 20 de ani încoace și foarte nervoși pe rezultatele ei concrete: o țară care mai are un pic și trebuie dusă la reanimare. La semne concrete, la acțiune, la ieșiri în stradă mă refeream eu.
Ieri dimineață, Ionuț Oprea îmi propunea un flashmob de protest împotriva grevei de la metrou. Să mergem la Universitate, să ne rupem cartelele în liniște, să le adunăm apoi, ca să nu facem mizerie, și să plecăm acasă. Cinci minute trebuia să dureze totul. Doar cinci minute, în liniște și fără mizerie, pentru că nu aveam timp să obținem autorizație și nu puteam amenda un abuz printr-un alt abuz. Am primit propunerea lui cu reticență. Mi se părea că exista un risc foarte mare ca protestul să capete conotații politice, greva însăși fiind una politică. Mai erau și doar câteva zile până la alegeri și n-aveam chef ca cineva să-și tragă spuză electorală pe turta lui, pe baza gestului simbolic al unor oameni care voiau să-și exprime public dezacordul față de un abuz. Aș fi vrut ceva mai bine organizat și mai „di granda”, așa. O Piața Universității, o palmă usturătoare pe obrazul tuturor politicienilor. Până la urmă, Ionuț m-a convins, cu argumente pe care le puteți citi și aici.
Am fost acolo și am rupt cartele. O mână de oameni. Și nu, nici o clipă nu am fost convinși nici unul dintre noi că o să dea Rădoi sau Vanghelie sau altcineva pe spate din cauza gestului nostru. Și nici că el va schimba ceva concret. Am crezut doar că trebuia să facem ceva care să arate că bucureșteanul poate mai mult decât să se indigneze de la el din fotoliu, din fața computerului. Că poate și vrea. Că poate și vrea să-și dezlipească fundul de fotoliu și să și-l deplaseze până într-un loc anume, în scopul de a-și exprima un dezacord. Că poate și vrea să facă asta, conștient de faptul că nu va primi nimic concret în schimb. Nici mici, nici cârnați, nici bere, nici vreo scuză din partea lui Rădoi, nici încetarea grevei. Că poate și vrea să facă asta, cu convingerea că de undeva trebuie început. A fost, dacă vreți, un exercițiu de dezmorțire. Un fel de „Ia uite, frate, putem să ne ridicăm și să ne deplasăm pân-acolo. Nu ne e lene, nu ne e lehamite. Ne intereseză și ne pasă. Și, culmea, nici nu doare”. Din păcate, am fost foarte puțini ăia cărora nu ne-a fost lene. Ionuț e foarte optimist. El crede că data viitoare ar putea fi și mai bine. Eu sunt dezamăgită.
Când am scris textul în care îndemnam la acțiune, foarte mulți oameni au fost entuziasmați de ideea de a nu mai sta cu mâinile-n sân. Am crezut în entuziasmul lor. I-am crezut gata să treacă la acțiune. M-am înșelat, era tot entuziasm de canapea. O să mi se zică că n-a fost bun momentul, că n-a fost bun conceptul, că trebuia mai nu știu cum, mai în nu știu ce fel, că trebuia roz cu picățele, că e discutabil, că e așa și pe dincolo, că să vezi că parcă ideea ailaltă ar fi fost mai bună și mai eficientă, că blablablabla. OK, păi atunci să așteptăm să ne organizeze cineva (oricine altcineva, în afară de noi înșine, desigur) un protest mișto. Să fie anunțat din timp, să nu pice în ziua în care avem programare la coafor, să vină Vali Sterian și U2 să ne cânte, să servim și noi un mic, o șampanie, ceva, să fie cald afară, da’ nu prea cald, să nu plouă, să fie dotat locul cu scrumiere, să nu vină și maneliști, să nu fie gălăgie, ca să nu ne doară capul, sau să fie, dar nu prea multă, și să nu dureze mai mult de juma’ de oră ca să nu ne epuizăm. Și, neapărat, dar neapărat, să ni se garanteze că, a doua zi după protest, România se va schimba. Să ne trezim a doua zi cu spitale mișto, cu un sistem de învățământ beton, cu drumuri și autostrăzi, fără corupție și cu un nivel de trai mai bun. Dacă nu ni se oferă și nu ni se garantează toate astea, nu venim, să fie clar. Doar n-o să ieșim în stradă așa, degeaba, de tâmpiți.
