Nea Petrică Stoica
Avea părul alb de cînd îl ştiu, adică de vreo 25 de ani. Şi nişte ochi albaştri limpezi în care te oglindeai ca într-o apă de munte. Imi plăcea şi cum scria şi cum vorbea – recita cu plăcere şi din versurile altora şi rostea cuvintele poeziei cu o avîntare şi cu o delicateţe care se împercheau minunat la el. Preţuia memoria vie şi îi plăcea să povestească. În el rigoarea nemţească se înţelegea perfect cu o mereu zîmbitoare toleranţă de bănăţean. În ultimii ani a trăit la Jimbolia, chinuit de o boală fără leac. Cînd îl mai vedeam prin Bucureşti unde
